Studiul diferentelor antigenice dintre tulpinile izolate in America si Europa a permis recunoasterea implicarii in patologia umana a trei genospecii care alcatuiesc complexul Borrelia burgdorferi sensu lato: Borrelia burgdorferi sensu stricto (ce cuprinde toate tulpinile izolate in America de Nord), B. garinii şi B. afzelii. In Europa circula toate cele trei genospecii, dar predomina B. garinii si B. afzelii^1;4;5;6

Diagnosticul bolii Lyme este stabilit frecvent prin recunoasterea clinica a eritemului migrator (EM) in timpul primului stadiu al infectiei. Cand acest EM este absent, atipic sau nerecunoscut sunt necesare alte metode pentru a preciza diagnosticul⁴.

Diagnosticul de laborator al bolii Lyme se poate realiza prin:

• Microscopia directa prin vizualizarea spirochetelor

• Culturi bacteriene

• Tehnici moleculare

• Reactii serologice ce pun in evidenta raspunsul imun

• Testul de transformare limfoblastică (LTT)

Microscopia directa este o metoda folosita mai frecvent in depistarea speciilor de Borrelia ce determina Febra recurenta (B. recurrentis, B. hispanica, B. caucasica).

Borrelia burgdorferi poate fi vizualizata pe sectiuni tisulare dupa colorare prin impregnatie argentica. Numarul de spirochete in sange la pacientii cu boala Lyme este in general sub limita de detectie microscopica^{1; 2}.

Culturile bacteriene: sunt laborioase si costisitoare, frecvent de competenta laboratoarelor de referinta.

Produsele patologice cultivabile sunt: sange, piele, LCR, lichid sinovial sau chiar capusa care a determinat muscatura.

Mediul de cultura mai frecvent folosit este mediul BSK II (Barbour- Stoenner-Kelly), cu incubare la 30-33°C, in  microaerofilie, pozitivitatea urmarindu-se prin microscopie pe fond intunecat, cel putin 4-6 saptamani ^1;2;5;6.

Produsele patologice recomandate in diagnosticul de laborator al bolii Lyme sunt diferite, in functie de stadiul bolii¹:

Legenda:

EM- eritem migrator; ACA- achromodermatita cronica atrofica

Tehnicile moleculare se bazeaza pe amplificarea unei regiuni specifice a genomului bacterian.

Au o sensibilitate mai mare decat cultura in cazul prelevatelor bioptice, a sangelui si a lichidului articular, spre deosebire de LCR si urina unde rezultatele  studiilor nu au fost satisfacatoare ^1;6.

Exista laboratoare care folosesc aceasta tehnica pentru a extrage materialul  genetic al Borreliei direct din capusa care a determinat muscatura, precizand daca aceasta a fost infectata sau nu.

Un rezultat negativ nu exclude infectia cu Borrelia, in timp ce un rezultat pozitiv in afara contextului clinic, nu confirma diagnosticul ⁵.

Sensibilitatea metodei PCR – ADN Borrelia⁷:

Reactiile  serologice detecteaza anticorpii specifici anti-Borrelia de tip Ig.M si Ig.G si sunt cele mai folosite teste in diagnosticul bolii Lyme.

Pentru a creste acuratetea rezultatelor serologice, CDC (Centers for Disease Control and Prevention) a propus inca din 1994 un algoritm de diagnostic compus din doua etape^1;4;5;6.

• In prima etapa se foloseste un test EIA (Enzyme Immunoassay) sau IFA (immunofluorescence assay). Aceste teste au o sensibilitate crescuta, ceea ce confera siguranta ca la un rezultat negativ probabilitatea ca acea persoana sa aiba boala este foarte mica.

La pacienti suspecti de boala Lyme in faza initiala a bolii cu serologie negativa, evidentierea infectiei se poate obtine prin testarea in pereche a serurilor din perioada acuta si de convalescenta a bolii⁴.

 Daca rezultatul acestei etape este pozitiv sau indeteminant (echivoc), se continua cu etapa a doua, pentru confirmarea rezultatului.

• Etapa a doua consta in efectuarea testului Western blot. Acest test are o specificitate mare, ceea ce inseamna ca va fi pozitiv doar la persoanele care sunt intr-adevar infectate.

Rezultatele la Western blot sunt communicate pozitiv sau negativ. In cazul in care rezultatul este negativ dar exista suspiciune de boala (recoltarea s-a efectuat timpuriu), se recomanda repetarea recoltarii dupa cateva saptamani.

Pentru diagnosticul neuroboreliozei se recomanda detectia producerii intratecale de anticorpi anti Borrelia. Acest lucru se realizeaza prin testarea in pereche a LCR-ului si serului obtinute prin recolta in acelasi zi. Prezenta unui titru de anticorpi mai mare in LCR decat in ser se stabileste calculand un index si certifica diagnosticul de neuroborelioza¹.

Sensibilitatea metodei Western blot in  detectarea  anticorpilor de tip IgM si IgG in functie de stadiul bolii⁷:

Limitele si interferentele testelor serologice:

Rezultate fals negative pot fi obtinute cand testarea se efectueaza la debutul bolii, iar titrul de anticorpi este inca redus⁵.

Antibioticoterapia administrata in primul stadiu al infectiei , timpuriu, poate supresa producerea de anticorpi ⁵.

La persoane  imunodeprimate si la femei insarcinate rezultatele obtinute sunt dificil de interpretat⁸.

Rezultate fals pozitive pot fi obtinute la pacientii cu alte boli produse de spirochete (sifilis, febra recurenta, leptospiroza), boli autoimune ^2;5;6;8.

Rezultatele pozitive ale pacientilor care au primit transfuzii de sange in ultimele luni se recomanda a fi interpretate cu prudenta⁷.

In boala Lyme diagnosticul de laborator trebuie folosit pentru a sprijini diagnosticul clinic, care se bazeaza pe date clinice si anamneza.

Diagnosticul bolii Lyme ramane o provocare  in cazurile ambigue clinic, cu serologie indeterminanta si PCR negativ. Aceste cazuri au suscitat interesul cercetatorilor care, in decursul anilor ’90 au pus la punct o noua metoda folosind raspunsul imun specific al organismului:

 Testul de transformare limfoblastica (LTT). Metoda a fost validata in Europa si este folosita cu aplicatii in  diagnosticul  agentilor infectiosi, alergii medicamentoase sau alimentare.

Testul se bazează pe principiul diviziunii celulare limfocitare induse de contactul cu antigenul “specific”.O reacţie pozitivă la LTT demonstrează existenţa limfocitelor antigen-specifice (celule cu memorie) în sângele pacientului^3;7. Intensitatea reactiei LTT este evaluata cu ajutorul indexului de stimulare (SI).

Un test LTT pozitiv arata expunerea actuala a sistemului imun la patogen si prin aceasta o infectie activa.  Dupa tratament antibiotic valorile SI scad, sau reactia LTT devine negativa reprezentand astfel un instrument important in monitorizarea eficientei terapiei^3;7.

                                              Dr. Cristea Violeta, medic specialist medicina de laborator

Laboratorul Synevo Bucuresti

Bibliografie:

1.   Bettina Wilske, Barbara J. B. Johnson, and Martin E. Schriefer. Borrelia In:Patrick R. Murray et     al. – “Manual of Clinical Microbiology, 9^th ed. , 2007 , 62: 971- 986.

2. Betty A. Forbes, Daniel S. Sahm, Alice S. Weissfeld. The Spirochetes.In Diagnostic   Microbiology, Twelfth Edition, 2007, 48: 533–541.

3. Elizabeth Valentine-Thon, Karsten Ilsemann, Martin Sandkamp A novel lymphocyte transformation test (LTT-MELISA®) for Lyme borreliosis. In Diagnostic Microbiology and Infectious Disease, Volume 57, Issue 1, January 2007, Pages 27-34
4. Maria E. Aguero-Rosenfeld. Detection of Borrelia burgdorferi Antibodies. In Clinical Microbiology Procedures   Handbook, AMS, 2007; 11.6.1.

5. P. Rocco La Sala, Michael B. Smith. Spirochete Infections. In Henry’s Clinical Diagnosis and Management by Laboratory Methods, Twenty-First Edition, 2007,58, 1059- 1074.

6. Koneman’s, Spirochetal infections. In: Color atlas and Textbook of Diagnostic Microbiology, Sixth Edition, 2006, 20: 1125-1150.

7. Volker von Baehr, Christa Liebenthal, Brita Gaida, Frank- Peter Schmidt, Rudiger von Baehr und Hans-Dieter Volk. Evaluation of the diagnostic significance of the lymphocyte proliferation test in patients with Lyme borreliosis. In J Lab Med, 2007; 31(3).

8. www.mayomedicallaboratories.com. Test Catalog. Lyme Disease Antibody, Western Blot,Serum. Ref Type: Internet Communication, 2010.

Biologia moleculară a permis observaţia că în peste 95% dintre cancerele de col uterin este implicată o serie din cele peste 100 tipuri de virusuri papiloma (prescurtat HPV, din engl. Human Papillomavirus). Deoarece examenul citologic Babeş-Papanicolau poate arăta doar dacă la nivelul colului uterin există celule cu diverse grade de displazie, cercetările medicale s-au axat pe dezvoltarea testelor care pot indica prezenţa virusului HPV în aceleaşi celule. Astfel, un medic ginecolog care ştie dacă celulele sunt infectate sau nu cu un tip de HPV cu risc înalt de a induce displazie celulară, poate lua o atitudine diagnostică mult mai individualizată: dacă există HPV cu risc înalt, apelează la investigaţii suplimentare, iar dacă nu există acest tip de HPV, va repeta testul Babeş-Papanicolau peste un interval mult mai mare de timp.

În prezent lumea medicală are la dispoziţie două categorii de teste: HPV detecţie de tipuri oncogene (poate depista maxim 13 tipuri oncogene; testul arată doar dacă celulele sunt sau nu sunt infectate cu unul sau mai multe tipuri oncogene, nu precizează cu care dintre aceste 13 tipuri sunt infectate celulele) şi HPV genotipare (identifică exact cu ce tip de HPV sunt infectate celulele respective; acest test poate indica prezenţa unuia sau a mai multora dintre cele 37 tipuri ce pot fi investigate, dintre care 13 fiind aceleaşi tipuri cu risc înalt menţionate anterior, restul de 24 fiind tipuri cu risc scăzut).

În România sunt disponibile mai multe tehnologii pentru a investiga prezenţa HPV, cea mai sensibilă metodă fiind PCR (Polimerase Chain Reaction).

În concluzie, incidenţa cancerului de col uterin poate scădea în ţara noastră, dacă va exista o conlucrare între medici şi paciente; este nevoie ca femeile să se prezinte la medicul ginecolog nu doar când apar simptome, ci şi pentru teste Babeş-Papanicolau de rutină, după un program stabilit în prealabil cu medicul (în funcţie de vârstă, patologii asociate, comportament sexual, etc). În plus, medicii au la dispoziţie şi posibilitatea de a afla cu acurateţe despre prezenţa şi tipul infecţiei cu HPV, putând astfel să decidă o atitudine de screening şi terapeutică mult mai adecvată fiecărui caz în parte.

Dr. Irina Miron, Laboratoarele Synevo

Diabetul zaharat are drept principală caracteristică incapacitatea organismului de a produce şi/sau utiliza hormonul pancreatic insulina cu instalarea unei hiperglicemii cronice. Persistenţa nivelurilor crescute ale glucozei serice poate cauza pe termen lung afectarea vaselor de sânge, a nervilor periferici, a diferitelor organe şi poate conduce la alte condiţii clinice cum ar fi hipertensiunea arterială, accidentele vasculare şi cardiopatia ischemică.
Ţinta tratamentului antidiabetic este de a menţine valorile glicemiei cât mai aproape de normal, pentru a reduce apariţia complicaţiilor cardiovasculare, renale, retiniene şi ale sistemului nervos periferic.
Efectuarea glicemiei permite evaluarea statusului curent al metabolismului carbohidraţilor la pacienţii diabetici în momentul recoltării probei de sânge. Spre deosebire de aceasta, determinarea hemoglobinei glicozilate oferă o estimare retrospectivă a statusului glicemic independentă de ritmul circadian, dietă şi alte fluctuaţii tranzitorii ale concentraţiei glucozei în sânge (se corelează cu glicemia medie).
Glucoza se combină cu hemoglobina continuu şi practic ireversibil de-a lungul vieţii eritrocitelor (120 zile); prin urmare nivelul hemoglobinei glicozilate este proporţional cu nivelul mediu al glucozei plasmatice din cursul ultimelor 6-12 săptămâni. Determinarea HbA1c constituie deci un test adecvat pentru monitorizarea pe termen lung a controlului glicemic la pacienţii cu diabet zaharat. De asemenea, nivelul HbA1c are rol predictiv asupra riscului de progresie a complicaţiilor diabetului. Riscul nefropatiei şi retinopatiei diabetice creşte în condiţiile unui control metabolic inadecvat.
Testul este frecvent solicitat la pacienţii nou diagnosticaţi cu diabet zaharat pentru a se aprecia cât de crescute au fost nivelurile anterioare ale glicemiei. După ce s-a obţinut controlul glicemic, testul este indicat de câteva ori pe an (în funcţie de tipul diabetului zaharat) cu scopul de a verifica menţinerea acestui control. Astfel, testul se efectuează la interval de :
• 3-4 luni la pacienţii cu diabet zaharat tip I (insulino-dependent);
• 6 luni la pacienţii cu diabet zaharat de tip II (insulino-independent);
• 2 luni în cazul diabetului gestational (orice tip de intoleranţă la glucoză care apare sau este recunoscut pentru prima dată în timpul sarcinii).
Pentru o mai bună înţelegere a rezultatului furnizat de laborator trebuie cunoscut faptul că o modificare cu un procent de 1% a valorii Hb A1c reflectă o schimbare în valoarea glicemiei medii cu aproximativ 30 mg/dL. Astfel, o valoare a Hb A1c de 6% corespunde unei glicemii medii de 135 mg/dL, iar o valoare de 9% unei glicemii medii de 240 mg/dL.
Nivelul HbA1c poate creşte până la 20% în cazul unui control glicemic deficitar. Se consideră că diabetul este controlat în mod adecvat când se obţin valori ale HbA1c sub 7%.
Nu se recomandă folosirea testului în diagnosticul diabetului zaharat, deoarece sensibilitatea sa este scăzută în comparaţie cu testul de toleranţă la glucoză.

Microalbuminuria

Reprezintă un test care este solicitat la pacientii cu diabet zaharat şi/sau hipertensiune pentru depistarea precoce a afectării rinichiului.
Microalbuminuria este definită ca o excreţie nocturnă de 20-200 mg albumină/min sau o concentraţie a albuminei de 20-200 mg/l într-o probă de urină spontană.
Diagnosticul de microalbuminurie este confirmat dacă cel puţin 2 sau 3 probe sunt pozitive într-un interval de 3-6 luni.
Identificarea în stadii precoce a afectării renale prin detectarea microalbuminuriei ajută medicul clinician în stabilirea unui tratament care să asigure un control adecvat al diabetului şi să împiedice progresia bolii.
De obicei microalbuminuria se determină în urina din 24 ore. În ceea ce priveşte frecvenţa testării, recomandările actuale includ determinarea anuală a microalbuminuriei la toţi pacienţii sub 70 ani cu diabet zaharat tip II şi la toţi pacienţii peste 12 ani cu diabet zaharat tip I. În plus, se recomandă ca testul să fie efectuat la un pacient în momentul în care este diagnosticat cu diabet zaharat tip II. În cazul diabetului de tip I testarea anuală a microalbuminuriei va începe la 5 ani de la stabilirea diagnosticului.

Dr. Cristina Mambet
Director Medical Synevo România

• Copiii cu predispoziţie genetică şi istoric familial pozitiv pentru atopie. Testul ofera un raspuns pozitiv/ negativ în ceea ce priveşte prezenţa atopiei. Menţionam înca o dată că atopia reprezintă un factor de risc semnificativ pentru dezvoltarea astmului bronsic.
• Copiii cu diverse simptome şi manifestari clinice. Testul oferă posibilitatea de a demonstra ca aceste manifestari sunt sau nu de natură alergică şi de a stabili astfel măsurile corecte de tratament preventiv şi curativ. Un simptom frecvent întâlnit la copilul mic este wheezingul (“şuieratul”). Nu toţi copiii cu această manifestare vor dezvolta în timp astm bronşic ci doar un anumit procent destul de scăzut. Testul detectează copiii cu risc crescut. De asemenea, copiii pot prezenta diverse eruptii cutanate însotite de prurit (mâncarimi) însa doar unele dintre ele au la baza un mecanism alergic (dermatită atopică). Testul e capabil să facă aceasta distincţie.

• Alergeni inhalanţi obisnuiti: polen de graminee, ierburi si arbori, mucegaiuri, praf de casa, par de câine si pisica
• Alergeni alimentari obisnuiţi: albus de ou, lapte, peste, grâu, alune, soia.

Dr. Cristina Mambet
Medic specialist medicina de laborator
Laboratorul Synevo Bucuresti