Pentru o parte dintre dumneavoastră, la o prima vedere, pare doar o pierdere de timp.

Dacă nu ştiţi care sunt aceste investigaţii şi care este rolul lor, în acest articol ne-am propus să vă lamurim şi să vă facem să conştientizaţi importanţa lor.

În condiţiile vieţii moderne, analizele prenuptiale (VDRL/TPHA, anticorpi anti-HIV, radiografia pulmonara) reprezintă de fapt o baterie de teste de screening (de triaj) pentru prevenirea şi tratarea unor afecţiuni cu repercusiuni extrem de grave asupra stării de sănătate a cuplului, a celor din anturajul lor, dar mai ales, asupra sănătaţii unui viitor copil. Aceste teste vizează depistarea unor boli care cunosc în momentul de faţă în România o adevarată explozie precum: sifilisul (lues), SIDA (sindromul imunodeficientei dobândite) şi tuberculoza.

1. Sifilisul (lues) – ce are drept cauză un microorganism numit Treponema pallidum, este o boală cu transmitere sexuală, care netratată în stadiile de început are urmări foarte grave.

Se transmite în primul rând prin contact sexual neprotejat, prin sânge infectat şi de la mamă la făt. În mediul extern, microorganismul este distrus rapid prin căldură, uscăciune, chiar şi prin simpla spălare cu apa şi săpun, dacă spălarea se face în primele 15-20 de minute de la contactul sexual. Pe medii umede rezista mai bine, putând fi transmis prin intermediul veselei, periuţei de dinţi, etc.

Afecţiunea are mai multe stadii clinice:

• Stadiul 1 – Se manifestă prin apariţia după aproximativ 3 săptamâni (cu limite între 9-90 zile) de la infecţie a unei leziuni nedureroase (numita şancru sifilitic) în sau lângă vagin/penis, câteodată chiar pe buze, limba sau anus. Rănile persistă 6 săptămâni dupa care dispar fără urmă.
• Stadiul 2 – Se manifestă prin apariţia unor pete de culoare roz pe corp care dispar dupa 3-4 săptămâni. Simptomele sunt asemănătoare gripei (febră, dureri de cap, inflamarea gâtului), semnele dispar, iar cele doua stadii pot trece neobservate.
• Stadiul 3 – Dupa 3-15 ani de la debutul bolii se formează gomele sifilitice. Microorganismele atacă oasele, organele interne (creier, măduva spinarii, inima, aorta, ficatul, plamânii, laringele) pe care le distrug. Când sunt atacaţi centrii nervoşi se ajunge la demenţa sifilitică, paralizie şi moarte. Sifilisul depistat în ultimul stadiu nu mai are nici o şansa de vindecare.

Sifilisul congenital

În cazul unei gravide infectate, Treponema pallidum traversează începând cu luna a 5-a de sarcină placenta, afectând grav fătul. Consecinţele pot fi: avorturi spontane, feţi morţi înainte de termen, naşterea prematură a unor copii cu malformaţii multiple. Prognosticul acestei forme de sifilis este grav. De aceea este foarte utilă depistarea precoce a sifilisului înainte sau în primele săptămâni de sarcină şi efectuarea tratamentului adecvat.

Cum se poate diagnostica?

Diagnosticarea infectiei se face prin:

• evidenţierea treponemelor la nivelul leziunilor specifice fiecarui stadiu
• reacţii serologice: VDRL şi TPHA

VDRL-ul este reacţia de evidenţiere în serul pacientului a anticorpilor anti-cardiolipinici (care sunt auto-anticorpi fata de unele structuri proprii organismului, ce apar la pacientii cu lues). Testul pozitiv indică o infecţie acută (recentă). Titrurile anticorpilor scad gradat în urma unui tratament eficient, negativându-se în decurs de 6 luni pâna la 2 ani.

TPHA-ul evidentiază anticorpii anti-treponemici în ser. Se pozitivează în cursul infectiei primare şi rămâne pozitiv indiferent de tratament, testul nefiind recomandabil pentru evaluarea rezultatelor terapiei specifice.

2. SIDA reprezintă stadiul final al imunodeficienţei instalate prin infectarea cu HIV (virusul imunodeficienţei umane).

Singura sursă de infecţie o constituie omul infectat cu HIV (cu sau fără manifestări clinice), ce va rămâne contagios pâna la sfârşitul vietii sale.

Virusul se transmite în special prin sânge si produse de sânge infectate, prin contact sexual neprotejat şi de la mama la fat. NU se transmite prin înţepaturi de insecte, îmbraţisări, strângeri de mână.

Cum se manifestă?

Infecţia cu HIV poate fi asimptomatică (majoritatea pacienţilor nu prezintă semne clinice, pâna la 10 ani de la momentul infectăii) sau se poate asocia cu o varietate de sindroame clinice nespecifice (stare generala alterată – febră, dureri musculare, transpiraţii; manifestări neurologice; hepatice; erupţii cutanate; scădere în greutate; etc.)

În stadiul final, ca urmare a diminuarii capacitaţii de apărare naturală a organismului, apar infecţii ce pot fi fatale.

Deoarece pâna în prezent nu există un tratament pentru vindecarea bolii, se ajunge în cele din urmă la o mortalitate de 100%.

Cum se poate diagnostica?

Detectarea anticorpilor anti-HIV în ser (test screening). Majoritatea persoanelor infectate formeaza anticorpi la aproximativ 3 luni de la expunere. Uneori acest interval de timp se poate prelungi pâna la 11-17 luni.

Atenţie! Pozitivarea testelor screening nu înseamnă obligatoriu o infecţie, deoarece pot exista şi reacţii fals pozitive. Întotdeauna testele screening pozitive impun efectuarea testelor de confirmare.

Detecţia încărcăturii virale (prin PCR – reacţia de polimerizare în lanţ) permite confirmarea infectiei HIV înainte de apariţia anticorpilor (în perioada cunoscută sub denumirea de “fereastra imunologică”).

3. Tuberculoza este o boală infecto-contagioasă determinată de Mycobacterium tuberculosis (bacil Koch) cu evoluţie cronică, larg raspândită în populaţie, care netratată sau incorect tratată are o mortalitate importantă. Fiind transmisă mai ales pe cale aerogenă (prin tuse, strănut, vorbit), principala localizare este cea pulmonară. Rar, îmbolnavirea se poate face pe cale digestivă, prin consumarea laptelui nefiert provenit de la animale bolnave. Afecţiunea poate evolua cu localizari extrapulmonare (osoase, renale, cutanate, cerebrale, etc.).

Cum se manifestă?

Clinic, se manifestă prin scadere în greutate, transpiraţii nocturne, febră, tuse, oboseală, lipsa poftei de mâncare.

Depistarea tuberculozei pulmonare în colectivitaţi se face prin examen radiologic şi/sau evidentierea bacilului Koch în sputa prin examen bacteriologic.

Radiografia pulmonara poate evidentia prezenţa unor imagini caracteristice tuberculozei pulmonare, situaţie în care trebuie să se recurgă urgent la tratamentul specific.

Concluzii:

Având în vedere gravitatea deosebită a acestor afecţiuni, testele screening amintite trebuiesc repetate periodic, mai ales atunci când împrejurarile le impun.

Dr. Ileana Apostolescu
Medic specialist medicina de laborator
Dr. Mihaela Dinescu
Medic specialist medicina de laborator

Alergia este în esenţă o afecţiune fizică dar factorii psiho-emoţionali (stresul, frica, furia, etc.) pot determina sau agrava simptomatologia.

Cele mai comune surse pentru alergii sunt: polenul copacilor, ierburilor si gramineelor, praful de casa, mucegaiurile, animalele, anumite alimente şi medicamente, precum şi înţepăturile de insecte.

Dupa calea de pătrundere în organism, alergenii pot fi clasificaţi în: pneumalergeni (polen, praf de casa, mucegaiuri, peri si epiderme de animale), alergeni alimentari (albuşul de ou, laptele de vaca, capşuni – fragi, etc.), alergeni de insecte (veninuri de insecte), alergeni medicamentoşi si alergeni chimici (profesionali sau nu).

Scutul de aparare al organismului împotriva infecţiilor şi bolilor este format din anticorpi sau imunoglobuline.

Unele persoane produc în exces un anumit anticorp numit imunoglobulina E (IgE). Anticorpii IgE în cantitaţi abundente, suprareacţionează atunci când intră în contact cu un alergen, stimulând eliminarea în organism a unor compuşi chimici care la rândul lor accelerează simptomele alergiei mediate de IgE.

Alergenii pot provoca şi alte reactii alergice în care anticorpii IgE nu sunt implicati direct.

Care pot fi simptomele?

Reactiile alergice determină simptome variate, ale diferitelor organe şi sisteme, localizate mai frecvent la nivelul:

• nasului – rinita alergică sau “febra fânului”, cu simptome precum mâncarime şi congestie nazală, strănut şi secreţii nazale apoase
• plamânilor – astm bronşic, cu simptome precum senzaţii de sufocare şi wheezing (“şuierat”)
• ochilor – conjunctivita, cu mâncărimi, roşeaţă şi lăcrimare
• pielii
  • eczeme (dermatite atopice), erupţie însoţită de mâncărimi la nivelul braţelor, picioarelor şi gâtului
  • dermatite de contact, leziuni caracteristice însoţite de mâncărimi care pot apărea în urma contactului direct cu substanţe provenite din produse cosmetice, bijuterii, îmbrăcăminte, precum şi prin contactul cu diverşi alergeni profesionali
  • urticarie – placarde de diferite mărimi, care provoacă mâncărime, şi apar pe piele, buze, în gură sau nas
• tractului digestiv, manifestându-se prin crampe stomacale, varsaturi si diaree.

Alergiile afectează aproximativ 20% din populaţie, iar o parte din ele sunt transmise ereditar.

Primele simptome ale alergiei pot apărea la orice vârstă, dar cei care sunt predispuşi la alergii, vor dezvolta simptome înca din copilarie.

Alergia mea va dispărea?

În unele cazuri, simptomele alergiei pot dispărea de la sine. Un procent ridicat din copiii care suferă de eczeme alergice vor dezvolta eventual astm şi alte probleme respiratorii, iar rinitele alergice netratate ori astmul, pot produce anomalii fizice şi probleme emoţionale, care vor avea repercursiuni şi în perioada adultă.

Aceia dintre noi care au avut ocazional semne usoare de alergie în copilarie, pot dezvolta în timp simptome mult mai grave şi mai persistente.

Făra tratament şi îngrijire medicală, eczema alergică se poate extinde si suprainfectă, de aceea este important să fie detectată din timp şi tratata corespunzător.

Cum pot ştii la ce sunt alergic?

Sursa principală care cauzează simptomele unei alergii poate fi o substanţă din afara casei, din încăperi sau chiar din mâncare. De aceea, este important ca medicul tau sa discute cu tine, sa-ti cunoasca istoricul personal si familial, obiceiurile (inclusiv momentul în care s-a declansat/accentuat alergia precum si locul în care te aflai când au aparut simptomele).

Daca antecedentele tale sugereaza posibile cauze ale alergiei, pot fi efectuate teste cutanate sau teste serologice pentru a identifica si confirma una sau mai multe substante cauzatoare.

Testele cutanate se efectueaza prin administrarea unui extract ce contine o cantitate redusa din alergenul suspectat. Daca esti alergic, în câteva minute apare o papula (umflatura) asemenea unei întepaturi de tântar.

Testele serologice, care acum se pot lucra şi în Romania, se efectuează în laborator şi e nevoie doar de o singura probă de sânge din care se pot determina cantitativ, cu precizie, anticorpii IgE specifici unui anumit alergen. Aceeasi proba de sânge poate fi folosita pentru a testa şi alti alergeni suspectaţi.

Efectuarea testelor serologice prezinta avantaje fata de testarea cutanata, mai ales în urmatoarele situatii:

• daca ai probleme severe de piele
• daca exista riscul de a suferi o reactie alergica chiar la o cantitate foarte redusa de alergen
• daca urmezi un tratament cu anti-histaminice sau alte medicamente care pot influenta rezultatul testelor cutanate
• daca ti-e teama de testele cutanate

Determinarea anticorpilor IgE specifici se poate face atât pentru alergeni individuali (ex: cacao, venin de viespe, polen de mesteacan, gândacul de bucatarie) cât si pentru un amestec de alergeni (ex: amestec de alergeni alimentari obisnuiti, amestec de alergeni din praful de casa, amestec de mucegaiuri, etc.).

Existând o multitudine de teste pentru alergenii individuali, este dificil sa se aleaga de la început acest tip de determinari, mai ales în lipsa unor argumente clinice clare.

De aceea, în prima etapa de diagnosticare se recomanda efectuarea testelor multi-alergen care demonstreaza prezenta în ser a anticorpilor IgE la diverse mixturi de alergeni alese în functie de vârsta si simptomele pacientului. Exemple de astfel de teste sunt:

• Phadiatop Infant – recomandat copiilor cu vârsta între 0-4 ani. Acest test ofera posibilitatea testarii la cei mai obisnuiti alergeni alimentari si inhalanti.
• Phadiatop – recomandat copiilor mai mari si adultilor, demonstreaza prezenta anticorpilor IgE specifici la cei mai obisnuiti alergeni inhalanti din mediu.
• Amestec de alergeni alimentari – testeaza prezenta anticorpilor IgE specifici la cei mai obisnuiti alergeni alimentari: albus de ou, lapte de vaca, peste, alune, soia, grâu.

În cazul în care se obtine un rezultat pozitiv la testele multi-antigen se recomanda continuarea investigatiilor alergice cu determinarea IgE specifice pentru alergeni individuali.

Cum poate medicul meu sa trateze alergia?

Reactiile alergice apar numai dupa ce alergenul intra în contact cu organismul. De aceea, cea mai buna metoda de a preveni reactiile alergice sau de a controla cu succes simptomele alergiei este de a evita contactul cu alergenii.

Daca dezvolti o simptomatologie usoara sau moderata când esti expus la alergeni, problema ta poate fi usor controlata cu medicamente precum anti-histaminice sau decongestionante nazale prescrise de medic.

Pentru anumite tipuri de alergii, medicul tau poate prescrie o imunoterapie. Tratamentul consta în administrarea unor doze crescânde de alergen specific pe o durata de câteva luni urmarindu-se desensibilizarea progresiva. Rolul este de a spori toleranta organismului la alergenul respectiv.

Dr. Cristina Mambet
Medic specialist laborator
Laboratorul Synevo Bucuresti

Care este principala metodă de diagnosticare a unei posibile parazitoze?

Diagnosticul parazitozelor poate fi stabilit cu ajutorul examenului coproparazitologic atunci când paraziţii adulţi, fragmente ai acestora (proglote), ouăle sau chisturile lor sunt eliminate spontan în scaun. Pentru excluderea unei ipotetice parazitoze se cer minimum trei examinări negative consecutive ale scaunului, la intervale de 5-7 zile între determinări.

Cât de frecvente sunt contaminările cu paraziţi?

Există în ultimul timp tendinţa de a exagera nivelul infestării parazitare în populaţie. Această tendinţă poate fi benefică doar în cazul accentuării profilaxiei sau în cazul în care suspiciunea parazitozei excluse de examenul coproparazitologic este totuşi investigată în continuare prin mijloacele moderne pe care le oferă laboratoarele şi anume: detectarea diverselor antigene parazitare din materiile fecale sau a anticorpilor antiparazitari din sânge. Urmărind numărul examinărilor coproparazitologice efectuate într-un laborator în decursul unei luni s-a observat că doar 5-10% din totalul lor sunt pozitive. Aceasta ar putea avea mai multe explicaţii:

• existenţa unui timp de latenţă între intrarea parazitului în organism şi momentul în care acesta începe să elimine ouă, chisturi sau porţiuni din parazit (proglote);
• eliminarea intermitentă de ouă, larve şi chisturi în materiile fecale. Există paraziţi care, în funcţie de ciclul lor biologic, elimină ouăle sau chisturile la interval de 3 zile, altele la 5 sau 7 zile;
• există paraziţi care nu elimină ouă sau chisturi în materiile fecale (Trichinela, Toxoplasma, agentul chistului hidatic,etc.) sau apariţia de ouă în materiile fecale se face accidental sau când infestarea este masiva. (Este cazul Oxiurozei, în care femelele migrează şi depun ouăle la nivelul orificiului anal, mai ales în cursul serii şi nopţii, declanşând prurit anal şi perianal, iar în urma gratajului ouăle ajung pe lenjeria sau degetele celui infestat);
• suspiciunea de parazitoză intestinală nu se susţine.

Atunci când suspiciunea de parazitoză este tratată şi mai ales tratată repetitiv, fără a avea confirmarea laboratorului, poate fi total contraproductiv deoarece toate medicamentele antiparazitare convenţionale sunt hepatotoxice (în diferite grade). Astfel, administrarea repetată şi nejustificată a antiparazitarelor (practicată de mamele “hiperprotectoare”) poate dăuna mai grav sănătăţii copiilor (hepatite cronice postmedicamentoase) decât ar dăuna parazitul în sine. Atragem atenţia, pe această cale, celor care folosesc antiparazitarele pe post de profilaxie că nu aceasta este soluţia. Profilaxia este prin excelenţă o problemă de educaţie şi de igienă. Măsurile profilactice se adresează, în primul rând, surselor infecţioase:

• detectarea şi tratarea bolnavilor şi purtătorilor
• eliminarea posibilităţilor de contaminare prin sol, apă potabilă, fructe şi legume nespălate
• controlul parazitologic al colectivităţilor vizate
• salubrizarea mediului
• formarea deprinderilor igienice.

Ce trebuie reţinut:

Manifestările parazitozelor sunt manifestări nespecifice, comune şi altor îmbolnăviri. De aceea, este important ca populaţia să ţină cont de următoarele reguli:

• suspiciunea parazitozelor trebuie confirmată de laborator (examene coproparazitologice repetate şi la nevoie examinări mai complexe: detectarea de antigene parazitare şi/sau anticorpi antiparazitari).
• tratamentul parazitozelor se face doar la îndrumarea medicului şi este specifică fiecărui individ (mai ales este diferenţiată la copii şi adulţi, datorită toxicitaţii medicamentelor).
• antiparazitarele nu ţin loc de profilaxie şi nici nu trebuie confundate cu vitaminele pe care ni le putem alege singuri din farmacii oricând le dorim.
• dacă simptomele se menţin după un tratament antiparazitar consultaţi medicul care v-a prescris tratamentul, nu repetaţi tratamentul din proprie iniţiativă.

Dr. Liliana Lup
Medic specialist laborator clinic
Laboratorul Synevo Satu-Mare

Efectuarea unui screening corect pre-conceptie, ar trebui sa faca parte obligatoriu din acest proces de pregatire, pentru a diagnostica din timp anumite afectiuni si a evalua posibilitatea unor complicatii ce ar putea surveni pe parcursul sarcinii. De asemenea, efectuarea anumitor investigatii de laborator în perioada dinaintea sarcinii scuteste viitoarele mame de îngrijorari inutile în timpul sarcinii.

În primul rând este foarte important sa existe o evaluare corecta a riscului de infectii congenitale.

Care sunt aceste infecţii congenitale?

Rubeola, infecţia primara cu virusul citomegalic, toxoplasmoza, sifilisul sunt infecţii care dacă sunt contractate în anumite perioade din sarcină prezintă riscul de a fi transmise la făt şi de a produce avorturi, moartea fătului în uter sau malformaţii fetale.

În laborator sunt disponibile teste serologice care pun în evidentă anticorpii îndreptaţi împotriva agenţilor patogeni care declanşează aceste infecţii. În funcţie de tipul anticorpilor depistaţi se poate aprecia stadiul infecţiei, prezenţa sau absenţa imunitaţii. Astfel în cazul rubeolei, prezenţa anticorpilor de tip IgG cu anticorpi IgM negativi semnificş faptul cş pacienta are imunitate faţă de acest virus şi nu mai necesitş testari ulterioare. Uneori anticorpii de tip IgG sunt prezenţi în titru (cantitate) înalt, în absenţa anticorpilor de tip IgM şi ei vor ramâne la acest nivel o perioadă de timp îndelungată (imunitate cu titru înalt).

Este bine ca acest lucru sa fie cunoscut în prealabil, pentru ca depistarea lor în primul trimestru de sarcină ar putea crea confuzii şi chiar duce la întreruperi de sarcină nejustificate.

Dacă atât anticorpii de tip IgG cât şi anticorpii IgM sunt negativi, înseamnă ca pacienta nu are imunitate faţa de virusul rubeolei şi trebuie să evite contactul cu persoanele infectate mai ales în cursul epidemiilor de rubeolă.

Acelasi tip de serologie se aplică şi în cazul infecţiilor cu Toxoplasma gondii. Anticorpii IgG pozitivi cu IgM negativ demonstrează prezenţa imunitaţii şi nu mai este necesară în general repetarea testelor în cursul sarcinii. Deoarece în ultimul timp, în literatura de specialitate s-au descris unele cazuri fie de reinfecţie, fie de reactivare a unei infecţii latente, o atenţie deosebită va fi acordată prezenţei de anticorpi IgG în titru foarte mare sau într-un titru care creţte semnificativ în cursul a 2-3 saptamâni. Pentru a depista aceste cazuri rare este nevoie de o colaborare strânsă între medicul ginecolog-obstretician, parazitolog şi medicul de laborator. Daca atât IgG cât şi IgM sunt negative pacienta nu prezintă imunitate faţă de Toxoplasma şi trebuie monitorizata atent pe perioada sarcinii, recomandându-se evitarea strictă a contactului cu animale şi respectarea măsurilor de igienă referitoare la prepararea alimentelor.

Infecţia cu virusul citomegalic este mai puţin investigată comparativ cu celelalte infecţii congenitale. Totuşi trebuie menţionat faptul că virusul citomegalic poate determina malformaţii la fat la fel ca şi virusul rubeolic. Infecţia cu virusul citomegalic este foarte raspândită în populaţie dar s-a demonstrat că numai infecţia primară, survenită în cursul sarcinii şi nu reactivarile unei infecţii deja existente, prezintă risc asupra fatului. De aceea, daca pre-conceptional pacienta prezintă anticorpi de tip IgG în absenta anticorpilor de tip IgM (situaţia cea mai frecvent întâlnită) nu exista nici un risc la viitoarea sarcină.

Serologia pentru sifilis (VDRL si TPHA) trebuie efectuată obligatoriu pre-concepţie la ambii parteneri. Sunt foarte frecvente cazurile de sifilis secundar depistate întâmplator cu ocazia efectuarii serologiei la angajare sau prenupţial. Treponema pallidum – agentul etiologic al sifilisului, poate traversa placenta şi afecta fătul după săptamâna 20 de sarcină.

De asemenea, serologia pentru HIV ar trebui efectuată la ambii parteneri, bineînţeles cu acordul acestora.

Infecţiile genitale cu Chlamydia trachomatis constituie cele mai frecvente boli cu transmitere sexuală. Printre complicaţiile ce se pot instala în lipsa tratamentului adecvat se numară şi avortul spontan. Din acest motiv diagnosticul precoce, înainte de concepţie şi tratarea corecta a ambilor parteneri previne apariţia acestor complicaţii. Uneori, o infecţie cronică cu Chlamydia trachomatis constituie cauza infertilitaţii pentru care un cuplu solicită consult medical. Pentru diagnosticarea infectiilor cu Chlamydia se poate recurge la teste serologice sau la detectarea directă a antigenului în secreţiile genitale. Prezenţa anticorpilor de tip IgA se asociază întotdeauna cu o infecţie activă.

Printre alte analize curente recomandate a fi efectuate pre-conceptie se numara si hemograma, utila în special pentru diagnosticarea anemiilor (cel mai frecvent a anemiei feriprive, a betatalasemiei minor sau a altor hemoglobinopatii).

Efectuarea grupului sanguin si a factorului Rh la ambii parteneri este foarte importantă pentru a evalua riscurile de incompatibilitate.

Aceste analize de laborator efectuate înainte de a avea o sarcina nu au rolul de a crea “panică” viitoarelor mame, ci au rolul de a le informa pentru a preveni şi trata posibile afecţiuni cu repercursiuni asupra stării de sănătate a cuplului, dar mai ales, asupra sănataţii unui viitor copil.

Dr. Cristina Mambet,
medic specialist laborator
Laboratorul Synevo Bucuresti

Cum se poate pune diagnosticul de sarcină?

Diagnosticul de sarcina se poate pune precoce prin determinarea în ser a hormonului coriogonadotropic HCG, care începe sa prezinte valori crescute de obicei în momentul în care se constata absenta menstruatiei.

Ce investigaţii de laborator sunt necesare în cursul unei sarcini normale?

Hemograma trebuie efectuată imediat după stabilirea diagnosticului de sarcină pentru depistarea precoce a anemiei. Acest test se poate completa cu determinarea fierului în sânge (sideremia) sau cu electroforeza de hemoglobina daca există suspiciunea unei betatalasemii minor (afecţiune ereditara asociată cu o anomalie în sinteza hemoglobinei). În eventualitatea în care pacientei i se depistează o betatalasemie minor trebuie investigat obligatoriu şi partenerul, deoarece daca şi acesta prezintă anomalia respectivă exista un risc de 50% de a da nastere unui copil cu anemie Cooley – forma majora de boala cu evolutie deosebit de gravă.

Începând cu saptamâna 21 trebuie repetată hemograma la fiecare 4 săptamâni, urmarindu-se în special valoarea hemoglobinei. Conform recomandarilor din protocolul german cifra hemoglobinei trebuie mentinuta peste 11.2 g/dl, iar conform recomandarilor din SUA peste 10.5g/dl.

Grupul sanguin si factorul Rh trebuiesc efectuate cât mai rapid la ambii parteneri pentru a identifica o posibila incompatibilitate de grup sangvin si Rh, şi de a permite o corectă monitorizare în cursul sarcinii.

Examenul de urina trebuie efectuat la fiecare 4 saptamâni pentru a depista o eventuala infecţie (este necesară în acest caz şi urocultura), posibilele pierderi de proteine, prezenţa de glucoza. În ultima situaţie sunt necesare investigaţii suplimentare pentru diagnosticarea diabetului zaharat sau a diabetului gestaţional.

Diagnosticul infecţiilor congenitale.

În cursul infectiilor congenitale sau prenatale agentii patogeni sunt transmisi de la mama embrionului sau fatului si pot cauza avorturi, moartea fatului în uter sau malformatii fetale. În acest sens în cursul sarcinii se efectueaza urmatoarele teste:

1. Anticorpii IgG si IgM pentru rubeolă – cât mai precoce în sarcină. Daca anticorpii IgG sunt pozitivi şi cei IgM sunt negativi înseamnă ca pacienta are imunitate faţă de acest virus şi nu mai necesită testari ulterioare. Daca însa se constată absenţa imunitaţii (IgG negativ) serologia pentru rubeola va fi repetată în cursul săptămânilor 16-18.
2. Anticorpii IgG si IgM pentru citomegalovirus. Citomegalovirusul are aceleaşi efecte asupra embrionului ca şi virusul rubeolei trebuind depistat în primul trimestru de sarcina, cât mai rapid. Numai în cazul în care mama se infecteaza prima data în cursul sarcinii cu acest virus exista riscul afectării fatului. Un IgM pozitiv ridica posibilitatea unei infecţii active, care însa necesită evaluări ulterioare.
3. Anticorpii IgG si IgM pentru toxoplasma trebuie testaţi înainte de sarcină sau cât mai rapid în sarcină. Anticorpii IgG pozitivi cu IgM negativ demonstrează prezenţa imunitaţii şi nu mai este necesară repetarea testelor în cursul sarcinii. Daca imunitatea este absentă (IgG negativ) testarea se va repeta la intervale de 8-12 săptămâni.
4. Serologia pentru sifilis (VDRL si TPHA) se efectueaza de asemenea la începutul sarcinii

Serologia pentru HIV (virusul imunodeficientei umane) se face numai cu acordul pacientei la debutul sarcinii.

AgHBs specific hepatitei virale de tip B se determina cât mai aproape de momentul sarcinii la pacientele cu risc crescut fata de această infecţie.

Atât serologia pentru HIV cât si AgHBs sunt recomandate pentru ca prezinta un risc crescut de transmitere a infectiilor de la mama la făt.

În concluzie vă dorim să vă bucuraţi şi să profitaţi din plin de această perioadă.

Cum se transmite?

Streptococul beta-hemolitic grup A se transmite prin contact direct între persoane, prin intermediul picăturilor Pfluge ( picaturi care se elimina in timpul stranutului, vorbitului etc) sau al secretiilor nazale, de aceea riscul de îmbolnăvire este mai mare în colectivităţi şi familie. Perioada de incubaţie a bolii variază între două până la cinci zile.

Perioada de contagiozitate

Pacienţii cu faringita streptococică sunt consideraţi contagioşi în primele 24h după administrarea antibioticului. În cazul copiilor este recomandat să nu se întoarcă în colectivitate/şcoală până în momentul în care temperatura nu scade la normal şi nu au trecut cel puţin 24h de la începerea tratamentului antibiotic.

Care este atitudinea medicului curant?

La examenul clinic se constată ca semne obiective: palat moale hiperemic (rosu in gat), eritem (roseata) lingual şi faringian, exsudat faringian şi adenopatii cervicale (ganglioni inflamati). Oricum, tabloul clinic variază de la un pacient la altul destul de mult. Medicul curant trebuie să recomande investigaţiile specifice în vederea stabilirii agentului etiologic al faringitei.

Se poate amâna administrarea antibioticului până la cunoaşterea rezultatului investigaţiilor de laborator cu excepţia următoarelor situaţii:

* lipsa accesului pacientului către un laborator
* stare toxico-septică.

Rolul laboratorului de microbiologie

În laboratoarele Synevo diagnosticul faringitei streptococice se stabileşte prin două metode:

* însămânţarea exsudatului faringian (metoda clasică de diagnostic microbiologic) şi
* determinarea antigenului streptococic de grup A (test rapid de diagnostic).

Rezultatele examenului microbiologic depind de calitatea recoltării şi transportului produsului patologic (vezi tabelul)
Produs patologic Recoltare Observaţii
Exsudat faringian Deprimă baza limbii cu apăsător steril. Şterge cu tamponul ferm, nu brutal-amigdalele, peretele posterior al farigelui, zonele inflamate, ulcerate şi depozitele purulente. Transport <2 ore de la recoltare. Recoltarea se face dimineaţa, înainte de ingestia alimentelor sau toaleta cavităţii bucale. Se evită atingerea tamponului de baza limbii sau palatul moale.

Testul rapid de detectare al antigenului streptococic permite obţinerea unui rezultat în aceeaşi zi. Un rezultat negativ nu exclude prezenţa streptococului beta-hemolitic grup A de aceea se recomadă în cazul unei suspiciuni clinice examenul microbiologic al exsudatului faringian.

Determinarea anticorpilor antistreptolizino “O”- testul ASLO, de asemenea practicat în laboratorul Synevo, nu are valoare în diagnosticul faringitei streptococice de grup A dacă este efectuat imediat la debutul bolii.

Tratamentul faringitei cu streptococ-beta hemolitic

Faringita diagnosticată cu streptococ beta-hemolitic grup A se tratează cu penicilină. Pacienţilor alergici la penicilină medicul curant le poate recomanda eritromicină sau clindamicină.

Exista pacienţi care nu răspund la tratament?

În cazul pacienţilor diagnosticaţi cu faringită streptococică grup A care rămân simptomatici după 72h de la începerea tratamentului antibiotic, este obligatorie reevaluarea pacientului.

Cauzele care determină eşecul terapeutic pot fi: apariţia complicaţiilor acute ale faringitei poststreptococice (e.g. abces periamigdalian), infecţii virale şi nerespectarea modului de administrare al tratamentului/administrarea repetată nejudicioasă a antibioticului, eradicarea florei faringiene de protecţie de către antibiotic sau supresia imunitară creată de antibiotic.

Streptococul beta-hemolitic deşi îşi păstrează sensibilitatea la penicilină, tratamentul poate fi ineficient în cazul producerii de betalactamaze de către flora orală anaerobă.

Atitudinea în cazul pacienţilor care nu răspund la tratament

Pacienţilor care prezintă semne clinice de boală după 2 până la 7 zile de la iniţierea antibioticoterapiei li se recomandă recoltarea unui nou exsudat faringian pentru examenul microbiologic.

În cazul obţinerii unui rezultat pozitiv pentru streptococul beta-hemolitic grup A medicul recomandă un antibiotic non-betalactam (clindamicină sau eritromicină).

Atitudinea în cazul recăderilor simptomatice.

Dacă un pacient prezintă, în mai mult de trei culturi successive, Streptococ beta-hemolitic group A într-un interval de un an de zile, este posibil să fie o transmitere în cadrul familiei pacientului datorată unui membru al familiei sau unui contact apropiat care este purtător asimptomatic.

Atitudinea în cazul unui astfel de pacient este de a repeta examenul exsudatului faringian atât lui cât şi membrilor familiei sau contacţilor aproapiaţi şi iniţierea terapiei în funcţie de rezultatele obţinute.

Important este să se explice pacienţilor că periuţele de dinţi ca şi aparatele ortodontice folosite şi nedecontaminate corect păstrează bacterii pe suprafaţa lor, fapt ce poate determina apariţia infecţiilor recurente.

Purtătorii de streptococ beta-hemolitic grup A

Purtătorii cronici au un risc relativ mic de dezvoltare a reumatismului articular acut. În literatura de specialitate se consideră că aceştia nu sunt o sursă importantă de răspândire a Streptococului grup A pentru persoanele din jurul lor. Purtătorii cronici nu necesită tratament de rutină, cu excepţia:

• istoric familial de reumatism articular acut
• reumatism articular acut la debut
• faringită la debut într-o comunitate
• transmiteri repetate în cadrul aceleiaşi familii.

Concluzie: este esenţial ca pacientul să fie examinat la timp de către medicul curant pentru stabilirea etiologiei faringitei şi tratamentului antibiotic corespunzator, reevaluare în cazul eşecului terapeutic prevenind astfel instalarea complicaţiilor poststreptococice- reumatism articular, glomerulonefrita poststreptococică, endocardita, abces retrofaringian, bacteriemie etc.

Dr. Manuela-Anda Andrei – Medic primar medicina de laborator
Dr. Cristina Florescu - Medic specialist medicina de laborator

Cele mai frecvente boli parazitare întâlnite la copii sunt:

* Giardioza (determinata de Giardia lamblia)
* Ascaridioza (determinata de Ascaris lumbricoides)
* Oxiuroza (determinata de Enterobius vermicularis),

la care se mai adauga, dar cu o incidenta mult mai scazuta, si alte parazitoze: toxoplasmoza, trichocefaloza, toxocaroza, himenolepidoza, hidadidoza, teniaza, etc.

Manifestarile clinice din parazitoze sunt variabile, unele dintre ele trecând neobservate, dupa cum, în alte cazuri simptomatologia poate fi destul de intensa.

În general tabloul clinic cuprinde:

* tulburari digestive: dureri abdominale, inapetenta (lipsa apetitului), greturi, varsaturi, balonari, intoleranta fata de unele alimente, tulburari de tranzit intestinal (diaree sau mai rar constipatie)
* tulburari toxico-alergice: bronsite, agravarea crizelor de astm bronsic, urticarie, prurit anal si nazal
* manifestari neuropsihice: iritabilitate, cefalee, ameteli, scaderea performantelor scolare si a atentiei
* manifestari hematologice: eozinofilie (cresterea eozinofilelor în sângele periferic în perioada de migrare a parazitului, în special în ascaridioza)
* alterarea starii generale: astenie, scadere ponderala.

Raspândirea parazitilor se realizeaza prin chisturi (giardia) sau oua (ascaris) care, odata eliminate prin materiile fecale, ajung în mediul exterior (sol, fructe, legume, alimente neprotejate, etc.)

Omul se poate infesta prin intermediul mâinilor nespalate, a alimentelor contaminate sau de la alte persoane (în colectivitati si de la membri aceleasi familii), fiind posibila si autoinfestarea (oxiuroza).

Diagnosticul parazitozelor se realizeaza de obicei prin examenul coproparazitologic, atunci când parazitii adulti, fragmente ale acestora (proglote), ouale sau chisturile lor sunt eliminate spontan în scaun. Pentru excluderea unei parazitoze se cer minimum 3 examinari negative consecutive ale scaunului, la interval de 7-10 zile între determinari. Aceasta repetare a examenului coproparazitologic este necesara din urmatoarele considerente:

* existenta unui timp de latenta între momentul infectarii si momentul în care acesta începe sa elimine oua, chisturi sau proglote
* eliminarea inconstanta în materiile fecale a parazitului functie de ciclul sau biologic

Exista paraziti care nu elimina oua sau chisturi în materiile fecale (toxoplasma, trichinela, toxocara, etc.) sau aparitia de oua în materiile fecale se face accidental. În aceasta situatie, se recomanda identificarea antigenelor parazitare sau/si a anticorpilor antiparazitari prin metode imunoenzimatice, cu sensibilitate si specificitate foarte ridicate.

În cazul oxiurozei, manifestata prin prurit anal si perianal, se recomanda efectuarea amprentei anale luata pe banda adeziva urmata de examenul microscopic.

Tratamentul bolilor parazitare revine exclusiv medicului, deoarece majoritatea medicamentelor sunt hepatotoxice (în diferite grade) iar folosirea lor în scop profilactic sau în tratamente repetate fara avizul medicului este total contraindicata.

Având în vedere influenta cu totul nefavorabila pe care o exercita bolile parazitare asupra dezvoltarii fizice si intelectuale a copiilor, o importanta deosebita o au masurile de combatere si prevenire în unitatile frecventate de copii:

* Folosirea de olite individuale si dezinfectia regulata a acestora si a toaletelor
* Masuri generale de igiena: curatenie, ventilatia încaperilor, îndepartarea zilnica a prafului de pe pardoseli si mobilier
* Dezinsectie eficienta (diferite insecte au rol în vehicularea formelor infectioase ale unor paraziti)
* Transportul, pastrarea si preparea alimentelor de catre personal controlat medical periodic si în conditii de stricta igiena
* Spalarea fructelor si zarzavaturilor (pe care se pot depune paraziti, chisturi, oua)
* Lenjeria de pat si de corp a copiilor va fi spalata prin fierbere si calcata
* Deoarece parazitozele digestive sunt considerate ca fiind bolile “mâinilor murdare”, trebuiesc depuse toate eforturile pentru însusirea de catre copii a unor deprinderi corecte de igiena: spalatul pe mâini înainte de masa, taierea regulata a unghiilor, etc.
* În combaterea parazitozelor din mediul rural, importante sunt igienizarea si amplasarea corecta a latrinelor
* Diagnosticarea celor parazitati si tratarea corecta a tuturor persoanelor infectate, simptomatice sau nu
* Cresterea rezistentei generale a copiilor printr-un regim rational de viata si de alimentatie

Pentru prevenirea si combaterea îmbolnavirilor pe care le dau parazitii vor trebui respectate de catre parinti, dascali, personal medical, atât a masurilor de igiena individuala cât si colectiva.

Dr. Mihaela Dinescu
Medic specialist medicina de laborator

Funcţiile biologice ale prolactinei sunt numeroase, dar cele mai impotante sunt:

• activitatea lactogenică (declanşarea secreţiei lactate)
• activitatea galactopoetică (menţinerea producţiei de lapte).

Cercetările au arătat că prolactina nu intervine la pubertate în creşterea glandei mamare (respectiv a canalelor galactofore), acest proces necesitând prezenţa altor hormoni (estrogeni,corticoizi, insulina, somatotropina).

Cum se modifică nivelul de prolactină în cursul vieţii?

• La bărbaţi nivelul sanguin de prolactină (care este în mod obişnuit mai mic decât la femei) rămâne relativ constant din copilărie până în perioada de adult şi bătrâneţe.
• La femei nivelul sanguin al prolactinei creşte începând cu perioada de pubertate (odată cu creşterea secreţiei de estrogeni) şi scade după menopauză (odată cu scăderea nivelului de estrogeni). De aici ne dăm seama ca principalul factor care stimulează producţia de prolactină este estrogenul (în principal cel endogen, dar şi cel exogen, adică adus în organism prin medicamente, în special prin anticoncepţionalele orale).
• În cursul sarcinii nivelul prolactinei creşte, creşterea prolactinei o urmează la un interval de 1-3 zile pe cea estrogenică. Nivelul prolactinei din sânge creşte progresiv în timpul sarcinii (când se observă şi o creştere în volum a glandei hipofizare) ajungând până la de 5-10 ori mai mult decât nivelul normal.
• După naştere, iniţierea secreţiei de lapte este determinată pe de o parte de scăderea hormonilor sexuali placentari (predominant estrogeni) şi pe de altă parte de acţiunea de sucţiune a mamelonului care induce secreţia de prolactină la un interval de 1-30 minute după supt. Episoadele de supt repetate şi frecvente determină menţinerea secreţiei de prolactină. Nivelul sanguin de prolactină scade mai rapid la femeile care nu alaptează, în timp ce la femeile care alăptează prolactina este crescută pentru o perioadă de 18 luni postpartum. Prolactina interferează cu revenirea la normal a funcţiei ovariene şi acţionează astfel ca un anticoncepţional natural (majoritatea femeilor nu rămân însărcinate în perioada în care alăptează).

Hiperprolactinemiile – Ce sunt şi care sunt cauzele lor?

Hiperprolactinemia reprezintă creşterea nivelului prolactinei în sânge peste nivelul maxim admis. Nu vom preciza cifre pentru că ele variază de la un laborator la altul în funcţie de metoda de determinare şi de unităţile de măsură folosite (dar la eliberarea rezultatului, laboratorul trebuie să precizeze domeniul valorilor normale pentru metoda folosită).

Hiperprolactinemiile se împart în două mari categorii:

Hiperprolactinemiile funcţionale

• sarcina, alăptare, stimulare mamelonară, efort fizic
• administrarea unor medicamente: estrogeni(anticoncepţionale orale), antagonişti dopaminergici (fenotiazine, haloperidol, metoclopramid, rezerpină, metildopa), opioizi, cimetidină, verapamil, inhibitor de monoaminoxidază
• hipotiroidism periferic
• insuficienţă renală cronică
• insuficienţă hepatică severă
• stresul prelungit

Hiperprolactinemiile organice

• leziuni hipotalamice şi hipofizare
• tumori hipofizare
• producţie extrahipofizară de prolactină prin tumori ectopice (carcinorm bronşic, hipernefrom, corioepiteliom).

Într-o primă fază diferenţa între cele două categorii de hiperprolactinemii o face valoarea prolactinei. În general o prolactină cu o valoare mai mică decât de patru ori limita maximă admisă poate fi încadrată în hiperprolactinemiile funcţionale. Toate valorile care depăşesc de patru ori limita superioară admisă intră în categoria hiperprolactinemiilor organice. Aceasta însă nu este o regulă deoarece putem avea hiperprolactinemii organice cu valori mai mici (de obicei tumori la debut), după cum valori mai mari se pot datora unor hiperprolactinemii funcţionale. Este rolul medicului endocrinolog de a stabili conduita de investigaţii (radiologice, tomografie computerizată, testul de stimulare la TRH) care să elucideze definitiv diagnosticul.

Simptomele hiperprolactinemiilor

La femeie simptomele sunt mai uşor de recunoscut:

• tulburări ale ciclului menstrual (întârzieri, diminuare cantitativă), mergând până la amenoree (lipsa menstruaţiei)
• infertilitate
• galactoree (apariţia secreţiei lactate în afara perioadei de sarcină sau alăptare)
• cefalee (dureri de cap)

La bărbaţi simptomele sunt de obicei nespecifice, motiv pentru care bărbaţii solicită mai rar sau mai târziu un consult medical:

• tulburări de dinamică sexuală (mergând până la dispariţia potenţei sexuale)
• scăderea libidoului
• infertilitate (spermograma arată un număr mult scăzut de spermatozoizi)
• galactoree şi/sau ginecomastie (mărirea sânilor) simptome care apar în special la copii
• cefalee.

Incidenţa hiperprolactinemiilor

Dozările de prolactina au devenit analize uzuale în laboratoarele din zilele noastre. În fiecare judeţ există măcar un laborator care determină nivelul sanguin al prolactinemiei.

Cele mai frecvente dozări de prolactină sunt efectuate la femei (90%). Incidenţa hiperprolactinemiilor din totalul determinărilor de prolactina este între 25-27% din cazuri, din care doar 2% prezintă valori ale prolactinei ce depăşesc de patru ori limita superioară admisă (hiperprolactinemii organice).

Din totalul hiperprolactinemiilor 74,8% se întâlnesc la femeile între 20-50 de ani. Aceste paciente s-au prezentat la endocrinologie sau ginecologie pentru tulburări de ciclu menstrual, galactoree, infertilitate. 50% din femeile cu galactoree foloseau contraceptive orale cu continut crescut de estrogeni.

Ce trebuie să faceţi?

• să vă cunoaşteţi propriul organism şi la primele simptome care atrag atenţia asupra unei tulburări să vă prezentaţi la medicul de familie
• dacă secreţia lactată se prelungeşte mai mult de 18 luni după naştere să vă prezentaţi la medicul endocrinolog sau ginecolog
• să nu luaţi contraceptive orale decât la recomandarea medicilor, iar dacă apar manifestări neplăcute după începerea administrării acestora să semnalaţi acest lucru medicului care a prescris anticoncepţionalele
• în cazul în care doriţi să aveţi copii, iar acest lucru întârzie deşi nu folosiţi nici un mijloc de contracepţie să vă prezentaţi (ambii parteneri) la medicul ginecolog şi/sau endocrinolog
• în cazul în care băiatul dumneavoastră (sub 18 ani) prezintă brusc ginecomastie (mărirea sânilor) şi/sau galactoree să vă prezentaţi la medicul pediatru şi/sau endocrinolog
• în cazul unor dureri de cap (cefalee) care se repetă prea des şi care în general nu cedează la antialgice obişnuite consultaţi medicul de familie
• dacă vi se pare că simptomele pe care le prezentaţi seamănă cu cele descrise mai sus (dar nu aveţi timp să vă prezentaţi la medic) şi doriţi să vă determinaţi prolactina o puteţi face adresându-vă laboratorului care face această determinare urmând ca apoi rezultatele să le prezentaţi medicului endocrinolog.

Atenţie!

Hiperprolactinemiile trebuiesc tratate chiar dacă sunt funcţionale (excepţie face hiperprolactinemia din timpul sarcinii sau alăptării). Tratamentul şi durata tratamentului (3-6 luni) o stabileşte medicul endocrinolog. Medicamentele utile în acest caz (Bromcriptina, Dostinex, etc.) vor fi însoţite pe perioada administrării de un mijloc de contracepţie pentru a evita o sarcină (care ar impune oprirea administrării tratamentului ceea ce nu este de dorit).

Dr. Liliana Lup,
medic specialist laborator
Laboratorul Synevo Satu-Mare

Hemoglobina este o proteinpă complexă (care conţine fier) ce reprezintă cea mai importantă componentă a globulelor roşii din sânge numite hematii sau eritrocite. Hematocritul reprezintă raportul dintre volumul hematiilor şi volumul plasmatic exprimat procentual.

Simptomele anemiei

Rolul principal al hemoglobinei este acela de a fixa si transporta oxigenul de la plamân la ţesuturi, pentru a asigura funcţionarea normală a celulelor.

Reducerea capacitaţii de a asigura transportul oxigenului (ca urmare fie a reducerii concentraţiei de hemoglobină din eritrocite, fie a reducerii numărului de eritrocite din circulatie) se manifestă prin paloare, care se instalează lent în anemia cronica şi rapid în anemia consecutivă unei hemoragii, racirea extremitatilor din cauza reducerii metabolismului din ţesuturi, respiraţie accelerată care asigură o creştere a cantitaţii de oxigen fixată pe hemoglobina, tahicardie (adica creşterea frecvenţei batailor inimii) pentru a compensa reducerea cantitaţii de sânge care transportă oxigen.

Datorita oxigenării insuficiente a sistemului nervos mai pot aparea o serie de simptome cum ar fi: ameţeli, cefalee (durerile de cap), astenie.

Cauzele anemiilor

Anemia este semnul evocator al unei stări patologice.

Anemiile posthemoragice se caracterizează prin scăderea masiva a numărului de hematii precum şi a cantitaţii de hemoglobină. O formă gravă a anemiei acute posthemoragice este însoţită de şoc sau colaps cardiovascular. Forma cronică apare dupa pierderi mici, dar repetate, de sânge, prelungite deseori timp de luni şi ani, ducând la epuizarea măduvei osoase şi a rezervelor de fier ale organismului. Aceasta situaţie apare în caz de ulcer duodenal sângerând, hemoroizi, colită ulceroasă, cancer gastric sau intestinal, pierderi de sânge prin urina şi sângerări uterine abundente.

Anemia feriprivă se caracterizează prin încarcarea redusă cu hemoglobină a hematiilor şi apare la persoanele care primesc prin alimentaţie cantitaţi insuficiente de fier, la cele cu absorbţie defectuoasş de fier prin intestin, la cele la care consumul de fier este crescut (gravide, fete la pubertate etc.), precum şi în utilizarea defectuoasa a fierului (tumorile maligne şi infecţii).

Talasemiile sunt boli genetice (transmise ereditar) caracterizate prin afectarea sintezei globinei (proteina specifica hemoglobinei). Majoritatea sunt forme minore de boala caracterizate prin persistenta de-a lungul vietii a unei anemii usoare, asimptomatice sau cu simptomatologie discreta. Formele intermediara si majora ale talasemiei sunt rare dar foarte grave.

Anemia pernicioasă (megaloblastica, Biermer) se caracterizează prin lipsa de maturatie a globulelor roşii datorită fie a unui aport insuficient de vitamina B12 şi/sau acid folic, fie a unei absorbţii necorespunzatoare (orice afecţiune gastrică care scade sinteza factorului intrinsec, factor care asigură absorbtia vitaminei B12).

Anemiile hemolitice apar în urma unei distrugeri exagerate a globulelor roşii, distrugeri datorate fie calităţii defectuoase a hematiei, fie anticorpilor din plasma sangvina, fie distrugerii într-un ritm prea accelerat a hematiilor de către splina. Factorii chimici care pot declanşa anemiile hemolitice sunt: cloratul de potasiu, benzenul, plumbul, fosforul, sulfamidele, fenacetina, toxinele unor microbi (streptococi, stafilococi), toxinele unor paraziţi (exemplu: malaria) precum ţi unele toxine provenite din ciuperci sau veninuri de sarpe si paianjen. O anemie hemolitica foarte gravă se produce în cursul transfuziilor cu sânge incompatibil.

Anemiile prin defect de generare a hematiilor se mai numesc hipoplastice sau aplastice si sunt consecinta incapacitaţii măduvei osoase de a produce hematii. Aceste anemii care apar în special în bolile maligne ale sângelui (leucemii acute si cronice) ţi sunt asociate cu o scădere a numarului de trombocite, din a căror cauza alaturi de anemie apar şi hemoragii care vor accentua anemia.

Rolul laboratorul în diagnosticarea anemiilor

În cazul existenţei unei suspiciuni de anemie confirmarea acesteia este foarte uşor de facut de către laborator.

Efectuarea unei hemograme complete reprezintă investigaţia primară obligatorie la care se adaugă în anumite cazuri (stabilite de catre medicul de laborator în functie de aspectul hemogramei) examinarea frotiului de sânge. O hemograma completă (care în laboratoarele moderne se face în 1-5 minute, datorită aparaturii ultraperformante) cuprinde:

* numărul de hematii – care în anemie poate fi scăzut, normal sau crescut în funcţie de vechimea anemiei şi de capacitatea măduvei osoase de a compensa anemia.
* hematocritul – care în anemii este scăzut
* hemoglobina – care de asemenea este scăzută
* volumul eritrocitar mediu (VEM) ne da informaţii asupra marimii hematiei – este scăzut în anemiile feriprive şi talasemii, normal în anemii posthemoragice, crescut în anemia pernicioasa
* hemoglobina eritrocitara medie (HEM) – este scazută în anemiile feriprive si alte anemii care merg cu scăderea sintezei de hemoglobină (talasemii), normala in anemiile posthemoragice recente, crescută în anemia pernicioasă.
* concentraţia hemoglobinei eritrocitare medii (CHEM) este scăzută în anemiile feriprive şi alte anemii care merg cu scăderea sintezei de hemoglobina şi normala în restul anemiilor

Restul parametrilor unei hemograme (număr de trombocite, volumul trombocitar mediu, trombocitocritul, numarul de leucocite si formula leucocitara) constituie, în multe cazuri, informaţii utile care ne pot avertiza asupra unei cauze a anemiei (leucemii, trombocitopenii, etc.).

Examinarea microscopica a frotiului se sânge (preparat obtinut prin întinderea în strat subtire pe o lama de sticla a unei picaturi de sânge urmata de colorarea acestuia ) reprezintă modalitatea de studiere a morfologiei celulelor sangvine, de apreciere a cantităţii de hemoglobină din hematii, a numarului de leucocite si trombocite din sânge, informatii suplimentare care vor ajuta la stabilirea tipului de anemie.

Pentru confirmarea diagnosticului provizoriu stabilit dupa examenul clinic si investigatiile primare, sunt necesare si alte investigatii cum ar fi: dozarea sideremiei (determinarea fierului din sânge), capacitatea totala de legare a fierului, feritina, haptoglobina, transferina, bilirubina, lactatdehidrogenaza, testul Coombs, electroforeza de hemoglobina, etc. Se poate ajunge în unele situaţii pâna la puncţie medulară pentru examinarea măduvei osoase.

În cursul tratamentului unei anemii este foarte important să se urmareasca pe lânga hemograma completa şi numarul de reticulocite (ele sunt precursori ai hematiilor) care ne vor da informaţii asupra eficienţei tratamentului.

Principii de tratament

Tratamentul anemiilor depinde de cauza care le-a provocat şi deoarece cauzele sunt multiple este bine să vă adresaţi medicului.

Pentru anemiile cu caracter acut, provocate de hemoragii importante, cel mai bun tratament este înlocuirea rapida a sângelui pierdut (dupa ce s-a oprit hemoragia) prin efectuarea de transfuzii.

În anemiile provocate de lipsa diferitelor elemente necesare productiei de hematii si de hemoglobina (anemie prin lipsa de fier, prin lipsa de vitamine) se administreaza, dupa caz si în cantitatile necesare, fierul sau vitaminele care lipsesc.

În anemiile produse de o hemoliză crescută se administrează hormoni corticoizi sau se îndepărtează operator splina.

În anemiile provocate de infecţii se face tratament antiinfectios corespunzator (cu antibiotice sau alte preparate), iar în cele provocate de cancer se face tratamentul bolii de bază.

Cel mai bun tratament este însa prevenţia. O atenţie deosebita trebuie acordata regimului alimentar la care ne supunem cu sau fără voie zilnic şi care trebuie să conţină cantitati adecvate de minerale si vitamine.

De asemenea, în cazul talasemiilor minore, medicul trebuie sa-i explice pacientului natura bolii precum si riscul de a avea descendenti afectati în cazul unui cuplu în care unul sau ambii parteneri prezintă aceasta afecţiune. În cazul în care ambii parteneri suferă de această afectiune există riscul ca descendenţii să prezinte forma grava a bolii şi de aici importantă sfatului genetic. Tratamentul aplicat în această situaţie nu poate trata cauza ci doar simptomele şi complicatiile induse de leziunile genetice.

Dr. Liliana Lup
Laboratorul Synevo Satu Mare
Dr. Ileana Apostolescu
Laboratorul Synevo Bucuresti

• masturbarea – cea mai recomandată. Se efectuează după o perioadă de abstinenţă sexuală de 3-4 zile (dar nu mai mult de 7 zile pentru a evita moartea spermatozoizilor). Se recoltează într-un recipient steril. Recoltarea în prezervativ nu este recomandată deoarece prezervativele obişnuite conţin substanţe spermicide care imobilizează sau chiar dezintegrează spermatozoizii.
• contactul sexual întrerupt se recomandă la cei ce refuză, din motive religioase sau psihologice masturbarea. Dezavantajele constau în contaminarea cu celule vaginale, floră vaginală şi leucocite care modifică mobilitatea spermatozoizilor.

• dozare de hormoni testiculari (testosteron, testoteron liber), DHEA-S (dehidroepiandrosteron sulfat), SHBG (proteina care leagă hormonii sexuali).
• dozare de FSH (hormon foliculostimulant) şi LH (hormon luteinizant). Ambii hormoni sunt produşi de hipofiză şi stimulează activitatea celulelor testiculare şi producţia de spermatozoizi.
• dozarea de Prolactină (tot un hormon hipofizar) a cărui producţie în exces (hiperprolactinemiile) determină o scădere a hormonilor testiculari şi a producţiei de spermatozoizi, iar în cazurile mai avansate pot apare şi tulburări de dinamică sexuală, până la impotenţă.

Dr. Liliana Lup
Medic primar laborator
Laboratorul Synevo Satu Mare