Virusul herpetic uman tip 6 – Human herpesvirus 6 (HHV-6) –  a fost izolat in 1986 de Salahuddin si colaboratorii, in urma supravegherii virusulogice a pacientilor cu boli limfoproliferative si HIV, fiind recunoscut ca un virus cu afinitate crescuta pentru limfocitele T CD4 pozitive. Face parte din subfamilia β-herpesvirusurilor, genul Roseolovirus si i se descriu doua variante: A si B. HHV-6B este principalul agent implicat in etiologia unei afectiuni cutanate – exanthema subitum (roseola infantum sau a 6-a boala a copilariei) – in timp ce HHV-6A a fost  detectat in principal la gazde imunocompromise¹.

HHV-6 este un virus ADN, genomul sau fiind inconjurat de un invelis lipidic. Ca si in cazul celorlalte virusuri herpetice HHV-6 determina atat infectii primare cat si reactivari ale unor infectii latente³.

HHV-6 este raspandit ubicuitar, 95% din populatie prezentand anticorpi anti-HHV-6; transmisia virusului se face in general prin intermediul salivei persoanelor infectate.

In vivo, HHV-6 infecteaza si se replica la nivelul limfocitelor CD4 pozitive, prin intermediul receptorului celular CD46, care este o glicoproteina transmembranara de 52-57kDa, ce interactioneaza cu glicoproteine virale: gH, gL, gQ1 sau gQ2.

In timpul infectiei acute replicarea se produce in limfocite (B, T, NK), macrofage, histiocite, celule endoteliale, hepatocite, glande salivare si in sistemul nervos central. HHV-6A infecteaza cu predilectie celulele nervoase, in timp ce HHV-6B se gaseste mai frecvent in celulele mononucleare din sangele periferic. Virusul produce citoliza directa, acest efect fiind responsabil pentru manifestarile cutanate si cele asemanatoare mononucleozei infectioase. HHV-6 creste expresia CD4 pe suprafata limfocitelor T determinand o crestere a susceptibilitatii la infectia cu HIV.

Infectia primara apare, dupa o perioada de incubatie de 1-2 saptamani, de obicei, la sugari (40 – 50% dintre copii fac boala in primul an de viata, procentul celor infectati ajungand la 77 – 82% pana la varsta de 2 ani, cu un varf intre 9 si 21 luni) si este responsabila de o treime din cazurile de convulsii febrile la copiii cu varsta intre 6-24 luni. Aproximativ 25% din infectiile cu HHV-6 se manifesta ca exanthema subitum (roseola infantum), caracterizata prin febra ridicata ce dureaza 3-4 zile, urmata de eruptii cutanate maculare sau maculopapuloase, care apar atunci cand temperatura se normalizeaza. Eruptiile cutanate incep de la trunchi sau gat, se raspandesc spre fata si membre si au o durata ce variaza intre cateva ore si 2 zile. Boala mai poate fi acompaniata de: tuse, limfadenopatie cervicala sau occipitala, iritabilitate, conjunctivita, edem palpebral, protruzia fontanelei, rinoree, sau diaree. Manifestarile clinice dureaza in medie 9 zile si rareori se complica cu meningita sau encefalita.

Diagnosticul de roseola infantum se stabileste de obicei clinic insa uneori pentru confirmarea infectiei sunt utile şi testele serologice efectuate mai ales pe seruri-perechi (la debutul bolii şi în perioada de convalescenţă) pentru demonstrarea seroconversiei anticorpilor de tip IgG. Anticorpii de tip IgG apar in prima saptamana dupa infectie, ating un maxim la aproximativ 14 zile si persista toata viata. Anticorpii de tip IgM pot fi detectati la inceputul infectiei cu HHV-6 si persista cateva saptamani, insa pot lipsi in unele cazuri.

Infectia acuta cu HHV-6 este rara la adultii imunocompetenti si se poate manifesta ca un sindrom asemanator mononucleozei infectioase cu febra, limfadenopatie, rash generalizat, hepatita fulminanta, purpura trombocitopenica, miocardita sau encefalita.

Dupa infectia primara virusul ramane latent in limfocite si monocite, persista la un nivel scazut in diverse celule sau tesuturi si se poate reactiva in momentul in care sistemul imunitar este compromis. La persoanele imunocompetente aceasta infectie persistenta nu are nici o consecinta.

Reactivarea HHV-6 este o manifestare frecventa la persoanele imunosupresate (50% din pacientii cu transplant de celule stem hematopoetice si 33% din cei cu transplant de organe solide), ADN-ul viral putand fi detectat in sangele periferic. Reactivarile au loc in prima luna de la transplant si sunt mai frecvente la pacientii tratati cu anticorpi anti-CD3 sau corticosteroizi sau la cei care au suferit un transplant alogenic sau cu celule stem din cordonul ombilical. Pacientii prezinta frecvent febra si rash in perioada precoce posttransplant. HHV-6 infecteaza celulele progenitoare hematopoietice inhiband formarea de colonii in vitro si a fost asociat in unele studii cu supresia maduvei osoase si grefarea tardiva. 95% din reactivarile virale la pacientii cu transplant de celule stem hematopoetice se datoreaza HHV-6B.

Diagnosticul infectiei HHV-6 active la pacientii imunodeprimati este adesea dificil – demonstrarea ADN-ului viral in ser, plasma sau LCR poate ajuta in acest sens. Testele serologice au valoare limitata in depistarea reactivarilor infectiei la aceasta categorie de pacienti^1;3.

Recomandari pentru determinarea HHV-6: Anticorpi IgM, IgG - utilitate in diagnosticul infectiilor primare cu HHV-6³.

Pregatire pacient - à jeun (pe nemancate) sau postprandial².    

Specimen recoltat - sange venos².

Recipient de recoltare - vacutainer fara anticoagulant cu/fara gel separator².

Prelucrare necesara dupa recoltare - se separa serul prin centrifugare².

Volum proba - minim 2 mL ser².

Cauze de respingere a probei -  specimen intens hemolizat, hemolitic sau contaminat bacterian².

Stabilitate proba - 2 saptamani la 2-8°C; timp indelungat la -20°C; evitati decongelarea/recongelarea repetata².

Metodă – imunofluorescenta indirecta IFA².

Valori de referinta

HHV-6 IgM: Negativ

HHV-6 IgG: Negativ².

Interpretarea rezultatelor

Diagnosticul pozitiv al unei infectii primare poate fi demonstrat prin seroconversia anticorpilor IgG de la negativ la pozitiv sau prin prezenta anticorpilor IgM.  

Prezenta anticorpilor de tip IgM la unii adulti poate sugera reactivarea bolii¹.

Limite si interferente

Anticorpii de tip IgM pot sa nu fie detectati la unii copii cu roseola infantum.

Testele serologice nu pot diferentia o infectie HHV-6A de o infectie HHV-6B¹.

Bibliografie

 1. Jeffrey I. Cohen. Human Herpesvirus Types 6 and 7. In Mandell, Douglas,and Bennett’s Principles and Practice of Infectious Diseases, 7th edition, Churchill Livingstone, Elsevier, 2010, 2011-2014.

 2. Laborator Synevo. Referintele specifice tehnologiei de lucru utilizate 2011. Ref Type: Catalog.

 3. Laboratory Corporation of America. Directory of Services and Interpretive Guide. Human Herpesvirus 6 (HHV-6)Antibodies, IgG/Ig Antibodies. www.labcorp.com 2011. Ref Type: Internet Communication.

Virusul herpetic uman tip 7 – Human herpesvirus 7 (HHV-7) – a fost izolat in 1990 de catre Frenkel si colaboratorii in limfocitele CD4 ale unui adult sanatos cu exanthema subitum. Face parte din subfamilia β-herpesvirusurilor, genul Roseolovirus, prezentand omologie cu HHV-6 in proportie de 20 – 75%.  

Avand in vedere caracterul ubicuitar al HHV-7, peste 80% din populatie prezinta anticorpi anti-HHV-7 in ser. Infectia cu HHV-7 apare mai tarziu decat cea cu HHV-6; 18% dintre copii sunt infectati in primul an de viata, procentul atingand 53% pana la varsta de 2 ani. Multi copii dezvolta boala intre 2 si 5 ani, transmisia virusului realizandu-se, in general, prin intermediul salivei persoanelor infectate.

HHV-7 are tropism pentru limfocitele T CD4 pozitive, celulele epiteliale de la nivelul glandelor salivare, precum si celulele din plamani si tegument. De asemenea virusul a fost detectat in laptele matern. HHV-7 ramane cantonat in concentratii crescute in saliva, atat la adulti, cat si la copii, pe toata durata vietii. Virusul induce degradarea moleculelor din clasa I a complexului major de histocompatibilitate.

Infectia primara poate fi asimptomatica sau se caracterizeaza prin aparitia febrei (40⁰C), convulsiilor febrile, mai rar a vomei, diareei si a manifestarilor de tract respirator superior.

HHV-7 este implicat de asemenea si in aparitia exantemului subit (identic cu cel indus de HHV6), desi majoritatea cazurilor sunt induse de HHV-6. HHV-7 a fost asociat mai rar cu boala SNC decat HHV-6.

HHV-7 poate determina encefalita atat la persoanele imunocompetente cat si la cei imunosupresati. Conform unui studiu, 10% din copiii spitalizati in Marea Britanie cu encefalita sau febra si convulsii au fost diagnosticati ca avand infectie acuta cu HHV-7.

Ca si in cazul HHV-6  un instrument util in diagnosticul infectiei HHV-7 la copii il constituie testele serologice efectuate mai ales pe seruri-perechi (la debutul bolii şi în perioada de convalescenţă) pentru demonstrarea seroconversiei anticorpilor de tip IgG¹.

Recomandari pentru determinarea HHV-7: Anticorpi IgM, IgG - utilitate in diagnosticul infectiilor primare cu HHV-7^1;2.

Pregatire pacient - à jeun (pe nemancate) sau postprandial².    

Specimen recoltat - sange venos².

Recipient de recoltare - vacutainer fara anticoagulant cu/fara gel separator².

Prelucrare necesara dupa recoltare - se separa serul prin centrifugare².

Volum proba - minim 2 mL ser².

Cauze de respingere a probei -  specimen intens hemolizat, hemolitic sau contaminat bacterian².

Stabilitate proba - 2 saptamani la 2-8°C; timp indelungat la -20°C; evitati decongelarea/recongelarea repetata³.

Metoda– imunofluorescenta indirecta IFA².

Valori de referinta

HHV-7 IgM: Negativ

HHV-7 IgG: Negativ².

Interpretarea rezultatelor

Diagnosticul pozitiv al unei infectii primare poate fi demonstrat prin seroconversia anticorpilor IgG de la negativ la pozitiv sau prin prezenta anticorpilor IgM¹. 

Bibliografie

 1. Jeffrey I. Cohen Human Herpesvirus Types 6 and 7. In Mandell, Douglas,and Bennett’s Principles and Practice of Infectious Diseases, 7th edition, Churchill Livingstone, Elsevier, 2010, 2011-2014.

 2. Laborator Synevo. Referintele specifice tehnologiei de lucru utilizate 2010. Ref Type: Catalog.

Virusul herpetic uman tip 8 – Human herpesvirus 8 (HHV-8) – a fost izolat in 1994 de catre Chang, Moore si colaboratorii, in urma analizei PCR a leziunilor din sarcomul Kaposi, fiind numit initial herpes virus asociat sarcomului Kaposi (KSHV). HHV-8 este singurul rhadinovirus uman (gamma-2 herpesvirus) cunoscut si este implicat in etiologia sarcomului Kaposi, bolii Castleman multicentrice si PEL (primary effusion lymphoma = limfom primar cavitar)².

KSHV este un virus ADN dublu catenar, invelit de o nucleocapsida, inconjurata de un tegument amorf si inchise de o anvelopa ce prezinta proiectii scurte. ADN-ul viral, initial liniar, devine circular spontan, imediat dupa decapsidare in nucleii celulelor infectate.  Genomul HHV-8 de ~ 165 kb contine aproximativ 100 de cadre deschise de citire (ORFs) aranjate intr-o regiune lunga unica flancata de mai multe unitati repetitive (de 0.8 kb) cu continut ridicat in citozina si guanina. Regiunea lunga contine secvente de gene conservate gasite in cele mai multe herpesvirusuri, intercalate cu secvente specifice pentru HHV-8. De asemenea un numar de gene KSHV prezinta omologie cu unele gene umane. Aceasta se datoreaza probabil faptului ca virusul, de-a lungul evolutiei sale, a „piratat” numeroase gene din celulele gazda: gene care codifica proteina de legare a complementului (ORF 4), citokine IL6-like (ORF K2), chemokine (ORF K4, ORF K4.1 si ORF K6), factorul antiapoptotic Bcl-2 (ORF 16), factorul de reglare a interferonului (ORF K9), ciclina D (ORF 72), proteina inhibitoare FLICE (ORF K13), molecule de adeziune celulara (ORF K14), receptorul cuplat cu proteine G (ORF 74), dihidrofolat reductaza, timidin kinaza, timidilat sintetaza, ADN-polimeraza. Studii functionale sugereaza ca aceste gene piratate ar putea ajuta virusul sa se sustraga raspunsului imun, sa previna oprirea ciclului celular si sa intrerupa activarea cailor apoptotice. Aceasta strategie a fost denumita “piraterie moleculara”^1;2;5.

Dupa infectie, virusul patrunde la nivelul  limfocitelor si ramane intr-o stare latenta. In  aceasta perioada genomul viral devine circular prin fuziune cap-coada si persista sub forma unui episom extracromozomial (plasmida) aflat in copii multiple (10 – 50 copii) in interiorul nucleului. Doar ~ 5 gene sunt activate in cursul infectiei latente, avand rolul de a promova supravietuirea celulara si tumorigeneza. Gena care codifica antigenul nuclear asociat cu latenta (LANA sau ORF 73) asigura replicarea ADN-ului viral si legarea episomilor la cromozomi in timpul mitozei. Ciclina D virala (ORF 72) stimuleaza trecerea din stadiul G1 in S, este rezistenta la numerosi factori inhibitori si determina diviziunea necontrolata a celulelor. FLICE activeaza factorul nuclear kappa B si inhiba apoptoza²

In cazul in care virusul se reactiveaza si intra in starea litica, incepe replicarea virala a episomului, sub forma de molecule ADN liniare (fiecare unitate genomica este taiata la nivelul regiunii terminale repetitive), care sunt asamblate in particule virale, ce sunt ulterior eliminate din celula, cu rolul de a infecta celule noi sau de a fi transmise la o noua gazda. In timpul replicarii litice, o singura celula poate produce mii de particule virale, care de obicei determina si moartea acesteia^1;2.

Spre deosebire de celelalte herpesvirusuri, HHV-8 nu induce infectii cu caracter ubicuitar, acestea fiind limitate in populatia generala. Persoanele din Africa sub-sahariana prezinta rata cea mai mare a infectiei (~50% din populatie). Seroprevalenta in regiunea mediteraneana este de ~10%, desi in anumite zone din Italia poate atinge 30%. In SUA prevalenta anticorpilor specifici este de 5%, in timp ce in Japonia de numai 0.2%. Exista mai multe modalitati de transmitere a infectiei: contact sexual (in special la homosexuali), prin saliva persoanelor infectate, transfuzii de sange, transplant de organe solide de la donatori seropozitivi^2;4.

Infectia primara cu HHV-8

Identificarea infectiei primare cu HHV-8 este dificila din cauza incidentei scazute a infectiei in cele mai multe populatii studiate si din cauza lipsei de trasaturi specifice care sa defineasca boala. Cele mai multe infectii sunt asimptomatice sau prezinta manifestari nespecifice, cum ar fi: febra, diaree, astenie, rinoree, eruptii cutanate localizate, limfadenopatie sau artralgii. Intr-un studiu clinic efectuat recent, 2 dintre pacientii care au suferit transplant renal au dezvoltat la 4 luni de la interventie o infectie primara cu HHV-8 de la acelasi donator pozitiv (un pacient a prezentat sindrom Kaposi diseminat, iar celalalt sindrom febril, splenomegalie, citopenie si aplazie medulara cu plasmocitoza). Desi exista putine studii in acest sens, se pare ca infectiile primare pot fi letale in contextul imunosupresiei, in timp ce la persoanele sanatoase infectia este autolimitanta².

Sarcomul Kaposi (SK) a fost descris pentru prima data in 1872 de catre dermatologul ungur Moritz Kaposi, ca fiind o tumora agresiva ce afecteaza pacientii tineri.

La indivizii sanatosi nu s-a decelat HHV-8, insa virusul a fost izolat la 52% din bolnavii SIDA cu SK si la 8 % din cei fara SK. S-a aratat ca peste 55% din bolnavii infectati HIV la care s-a izolat HHV-8 au sau vor face SK in urmatoarele luni¹.

SK este endemic in Africa ecuatoriala sub-sahariana, reprezentand 10-17% din totalul tumorilor maligne ale adultilor. In alta regiuni ale globului SK este rar, fiind decelat la persoane adulte din bazinul mediteranean si Europa de Est. In Statele Unite SK afecteaza in primul rand pacientii cu SIDA.

Sarcomul Kaposi este o tumora vasculara, ce apare la nivelul tegumentului, mucoaselor si viscerelor, cu evolutie ce merge de la forme indolente, cu afectare minima a tegumentului sau ganglionilor limfatici, pana la forme fulminante, cu manifestari viscerale si cutanate extensive. Un diagnostic de sarcom Kaposi se bazeaza pe biopsia din leziunea suspecta. Histologic se observa  proliferarea celulelor fusiforme endoteliale si extravazarea eritrocitelor. In cazurile depistate precoce pot fi observate macrofage incarcate cu hemosiderina si celule inflamatorii^2;5.

Clinic, sarcomul Kaposi se prezinta sub 4 forme: clasic, asociat cu SIDA, asociat cu afectiuni ce determina imunosupresie si endemic.

Sarcomul Kaposi clasic apare mai ales la pacientii varstnici din regiunea mediteraneana si Europa de Est; leziunile se gasesc la nivelul extremitatilor si au o evolutie lenta.

Forma endemica a sarcomului Kaposi se intalneste mai frecvent in Africa, predominant la barbati (barbati:femei = 20:1) si copii HIV negativi. Din punct de vedere clinic, se aseamana cu forma clasica, dar aparitia bolii la copiii sub varsta de 10 ani are o evolutie agresiva, adeseori fatala.

Sarcomul Kaposi asociat cu SIDA apare la pacientii cu infectie HIV si reprezinta forma cea mai agresiva clinic a sarcomului. Poate aparea in orice stadiu al infectiei HIV, chiar cu valori normale ale limfocitelor T CD4+. Morbiditatea si mortalitatea apar prin afectare cutanata (leziunile sunt mai frecvente la nivelul fetei), gastrointestinala sau pulmonara extinsa. La pacientii cu terapie HAART boala are o evolutie mai lenta sau poate regresa spontan^1;2;5.

Sarcomul Kaposi iatrogen apare la persoanele imunocompromise dupa transplant de organe sau la cei care primesc terapie imunosupresiva, incidenta sa fiind mai crescuta la persoanele cu transplant renal decat alte tipuri de imunosupresie (incidenta de pana la 5%). Transmiterea infectiei HHV-8 prin intermediul organelor transplantate de la donatori seropozitivi constituie un factor de risc pentru dezvoltarea SK asociat cu transplantul. De asemenea reactivarea infectiei la pacientii cu transplant de organe si tratment imunosupresor poate fi responsabila de aparitia SK iatrogen. Reducerea terapiei imunosupresoare determina remisia sarcomului Kaposi^1;2;4.

Limfomul asociat cu HHV-8 (PEL) a fost descris pentru prima data in 1989 la pacienti infectati cu HIV, ca o categorie speciala de limfoame ce se dezvolta la nivelul cavitatilor seroase (pleura, pericard, peritoneu). Este o afectiune rara ce este responsabila de 3% din limfoamele asociate cu HIV si 0.4% din limfoamele non-Hodgkin cu celule mari ale persoanelor HIV negative.

Are o morfologie distincta comparabila cu limfomul imunoblastic si cu limfomul anaplazic cu celule mari si apare frecvent la barbati. Se prezinta ca un revarsat limfomatos ce ramane localizat la nivelul cavitatii de origine. Celulele maligne exprima imunoglobuline clonale si CD45 pe suprafata indicand originea in limfocitele B, desi antigenele specifice celulei lipsesc. Celulele tumorale infectate cu HHV-8 sunt frecvent coinfectate cu virusul Epstein-Barr.

Prognosticul este rezervat, decesul producandu-se in cateva luni de la diagnostic^1;2.

Boala Castleman este o afectiune limfoproliferativa rara, descrisa in 1956, ce se prezinta sub 2 forme: localizata si multicentrica. Forma localizata nu este asociata cu HHV-8. Virusul este asociat aproape intotdeauna (80%) cu boala Castleman la pacientii HIV pozitivi si in circa 50% cazuri la persoanele HIV negative. Celulele infectate cu HHV-8 sunt localizate in zona de manta a foliculului limfatic de la nivelul ganglionilor. IL-6, interleukina care determina diferentierea limfocitelor B in plasmocite, se gaseste in concentratii crescute in centrul germinativ al foliculului limfatic, explicand numarul mare de plasmocite in ser.

Forma multicentrica se asociaza cu febra, hepatosplenomegalie si limfadenopatie generalizata, are o evolutie agresiva, frecvent fatala.

Recomandari pentru determinarea HHV-8: IgG

-utilitate in diagnosticul infectiilor HHV-8 primare, latente, persistente sau reactivate;

-evaluarea statusului serologic al pacientilor care urmeaza sa primeasca un transplant de organe solide pentru a estima riscul de transmitere a virusului prin intermediul grefei si de dezvoltare  ulterioara a SK;

- monitorizarea titrului de anticorpi la pacientii seropozitivi cu transplant de organe si terapie imunosupresoare;

-evaluarea statusului serologic si monitorizarea titrului de anticorpi la pacientii HIV pozitivi^3;4.

Pregatire pacient - à jeun (pe nemancate) sau postprandial³.    

Specimen recoltat - sange venos³.

Recipient de recoltare - vacutainer fara anticoagulant cu/fara gel separator³.

Prelucrare necesara dupa recoltare - se separa serul prin centrifugare³.

Volum proba - minim 2 mL ser³.

Cauze de respingere a probei -  specimen intens hemolizat, hemolitic sau contaminat bacterian².

Stabilitate proba - 2 saptamani la 2-8°C; timp indelungat la -20°C; evitati decongelarea/recongelarea repetata³.

Metoda – imunofluorescenta indirecta IFA³.

Valori de referinta

HHV-8 IgG <1/100: Negativ.

Rezultatele se exprima sub forma unui titru³.

Interpretarea rezultatelor

Pacientii cu anti-HHV-8 IgG negativi care urmeaza sa primeasca un transplant de organe de la donatori seropozitivi prezinta un risc crescut de a dezvolta SK postransplant.

Un rezultat pozitiv indica expunerea la HHV-8 fara a se putea preciza momentul dobandirii infectiei⁴.

O crestere de 3-4 ori a titrului de anticorpi pe seruri-perechi este sugestiva pentru o infectie HHV-8 progresiva.

Demonstrarea unei seroconversii sau a unui titru de anticorpi in crestere la pacientii HIV pozitivi indica un risc crescut de dezvoltare a SK³.

Limite si interferente

La pacientii cu afectiuni autoimune se pot obtine reactii pozitive nespecifice.

Daca proba este recoltata intr-un stadiu timpuriu al infectiei anticorpii IgG pot fi absenti⁴.

Bibliografie

 1. Daniel C Edelman. Human herpesvirus 8 – A novel human pathogen. In Virology Journal, 2005, 2:78.

2. Kenneth M. Kaye. Kaposi’s Sarcoma-Associated Herpesvirus Tzpe 8. In Mandell, Douglas,and Bennett’s Principles and Practice of Infectious Diseases, 7th edition, Churchill Livingstone, Elsevier, 2010, 2017-2021.

3. Laborator Synevo. Referintele specifice tehnologiei de lucru utilizate 2010. Ref Type: Catalog.

4. Mayo Clinic/Mayo Medical Laboratories Test Catalogs and Guides. Human Herpesvirus-8 Antibody, IgG, Serum. www.mayomedicallaboratories.com. Ref Type: Internet Communication