Apolipoproteina E (ApoE), o glicoproteina polimorfa cu greutatea moleculara de 34 kDa (299 aminoacizi), reprezinta un component de suprafata al lipoproteinelor bogate in trigliceride, cum ar fi lipoproteinele cu densitate joasa (VLDL), resturile acestora, resturile de chilomicromi si al lipoproteinelor cu densitate inalta (HDL). ApoE serveste ca ligand al receptorilor care mediaza clearance-ul resturilor de VLDL si chilomicromi si afecteaza astfel nivelurile plasmatice de colesterol si trigliceride^2;6.

Cea mai mare parte a ApoE circulante provine din ficat, insa este sintetizata de asemenea si de catre splina, plamani, rinichi, muschi si creier. A fost descrisa in 1973 ca un constituent al VLDL, iar in 1979 a fost detectata si in lichidul cefalorahidian. La nivelul sistemului nervos detine un rol important in distributia lipidelor in cursul proceselor de crestere si reparare a nervilor².

Activitatea biologica a ApoE poate fi influentata de modificari survenite in structura si/sau cantitatea sa. O alterare structurala este generata de polimorfismul genei APOE situata pe bratul lung al cromozomului 19, fiind descrise trei alele (ε2, ε3 si ε4) care codifica 3 izoforme ApoE: E2, E3 si, respectiv, E4, ce difera intre ele prin aminoacizii prezenti in pozitiile 112 si 158. Frecventa alelelor ε2, ε3 si ε4 pentru majoritatea populatiei caucaziene variaza dupa cum urmeaza:

- ε2 = 8 – 12%

- ε3 = 74 – 78%

- ε4 = 14 – 15%.

Izoforma E3 este asociata cu un metabolism lipidic „normal”. ApoE2 exprima o afinitate scazuta pentru receptorul LDL, ceea ce conduce la un clearance incetinit al ApoE si la nivele plasmatice de ApoE mai mari. Ca raspuns, ficatul creste expresia receptorilor LDL rezultand nivele de colesterol mai mici. Spre deosebire de ApoE2, ApoE4 sufera un clearance mai eficient, ceea ce va conduce la niveluri plasmatice mai scazute de ApoE si la niveluri de colesterol mai mari^2;6.

Genotipul homozigot ε2/ε2 este asociat cu hiperlipoproteinemia de tip III (disbetalipoproteinemia familiala), o dislipidemie familiala caracterizata prin cresterea combinata a nivelului colesterolului si al  trigliceridelor serice si prin prezenta unei fractii beta largi la electroforeza de lipoproteine corespunzatoare IDL ca urmare a reducerii severe a capacitatii de legare a ApoE de receptorii hepatici. Are o incidenta de 1/2000 la 1/10 000 si se asociaza cu un risc ridicat de boli coronariene si boala vasculara periferica. Au fost descrise si unele mutatii APOE asociate

la homozigoti cu niveluri foarte scazute sau chiar nedetectabile de ApoE impreuna cu niveluri crescute VLDL si IDL si ateroscleroza. Heterozigotii pentru aceste mutatii prezinta o concentratie medie de ApoE cu 42% mai mica si, in general, lipide plasmatice normale. Deficitul homozigot familial de ApoE reprezinta o cauza foarte rara (<1%) de hiperlipoproteinemie tip III^1;5.

Variantele genetice APOE afecteaza astfel metabolismul lipidic si studiile au aratat ca influenteaza de asemenea riscul de afectiuni cardiovasculare si de dementa. Cu toate acestea concentratiile ApoE in plasma sunt numai partial explicate de acest polimorfism genetic, fiind inregistrate variatii interindividuale in prezenta aceluiasi genotip ApoE. De asemenea, indiferent de genotipul APOE, nivelurile plasmatice de ApoE sunt asociate cu cele de colesterol. Mai mult, s-a demonstrat recent ca ApoE mediaza prezentarea antigenelor lipidice sistemului imun si in acest fel influenteaza procesul inflamator; atat lipidele cat si inflamatia sunt implicate in patogeneza aterosclerozei.

Un studiu prospectiv recent, ale carui rezultate au fost publicate in 2006, a indicat faptul ca persoanele varstnice cu niveluri plasmatice crescute de ApoE prezinta un risc crescut de deces de cauza cardiovasculara, independent de genotipul APOE, nivelul de lipide si alti factori de risc cardiovascular: fumat, diabet zaharat, hipertensiune arteriala. S-a constatat de asemenea ca nivelurile plasmatice crescute de ApoE preced cresterile de proteina C reactiva (CRP)⁶.  Ulterior, la acelasi grup de studiu a fost analizata relatia dintre nivelurile ApoE si riscul de accident vascular cerebral (AVC); concluzia a fost ca la persoanele varstnice, exceptand purtatorii de alele ε2, nivelurile plasmatice crescute de ApoE sunt asociate cu un risc crescut de AVC independent de genotipul APOE, nivelul de lipide si alti factori de risc cardiovascular⁷.

Recomandari pentru determinarea apolipoproteineI E - evaluarea riscului cardiovascular alaturi de celelalti parametri ai metabolismului lipidic si markeri de inflamatie⁴.

Pregatire pacient – pacientul nu mananca cu 12-14 ore inaintea recoltarii⁴.

Specimen recoltat – sange venos⁴.

Recipient de recoltare - vacutainer fara anticoagulant cu/fara gel separator⁴.

Prelucrare necesara dupa recoltare – se separa serul prin centrifugare in ziua recoltarii⁴.

Volum proba - minim 1 mL ser⁴.

Cauze  de respingere a probei – specimen intens hemolizat /recoltat interprandial⁴.

Stabilitate proba –  serul separat este stabil 7 zile la 4-8ºC⁴.

Metoda – nefelometrica⁴.

Valori de referinta – 2.3-6.3 mg/dL⁴.

Interpretarea rezultatelor

Bibliografie

 1. E J Schaefer, R E Gregg, G Ghiselli, T M Forte, J M Ordovas, L A Zech, and H B Brewer, Jr. Familial apolipoprotein E deficiency.

In J Clin Invest. 1986 November; 78(5): 1206–1219.

2. Francesco Dati & Erwin Metzmann. Lipid transport and metabolism. In Proteins Laboratory Testing and Clinical Use, Media Print Taunusdruck GmbH, Frankfurt am Main; 2005,38-39.

3. Jacques Wallach.Analizele de sange. In Interpretarea testelor de diagnostic. Editura Stiintelor Medicale, Romania, 7 ed. 2001, 56.

4. Laborator Synevo. Referintele specifice tehnologiei de lucru utilizate 2011. Ref Type: Catalog

5. Marilyn Dammerman, PhD; Jan L. Breslow, MD. Genetic Basis of Lipoprotein Disorders. In Circulation, 1995;91:505-512

6. Simon P. Mooijaart, Jimmy F. P. Berbée, Diana van Heemst, Louis M. Havekes, Anton J. M. de Craen, P. Eline Slagboom, Patrick C. N. Rensen, Rudi G. J. Westendorp. ApoE Plasma Levels and Risk of Cardiovascular Mortality in Old Age. 2006. www.plosmedicine.org. Reference Type: Internet Communication.

7. Peter van Vliet, et al. Plasma Levels Of Apolipoprotein E and Risk of Stroke in Old Age. In Annals of the New York Academy of Sciences, vol.1100, Biogerontology: Mechanisms and Interventions., 140+147, April, 2007.

Alfa1-microglobulina este o glicoproteina cu greutate moleculara mica (26 kDa) sintetizata la nivelul ficatului, ce face parte din superfamilia proteinelor lipocalin. In plasma formeaza complexe cu IgA. Forma nelegata este filtrata la nivel glomerular si reabsorbita partial in tubii proximali, unde este metabolizata. In conditii normale, datorita reabsorbtiei tubulare, doar o mica parte se gaseste in urina finala, de aceea, orice crestere a excretiei urinare a alfa1-microglobulinei indica fie o modificare morfologica, fie una functionala la nivelul tubului proximal.

Cresterile serice ale alfa 1-microglobulinei sunt asociate cu cresteri ale IgA sau afectiuni hepatice, nefiind semnificative in depistarea modificarilor tubulo–interstitiale^1;2;4.

Recomandari pentru determinarea de alfa1-microglobulina

- screening-ul  tubulopatiilor;

- monitorizarea evolutiei leziunilor sau disfunctiilor tubulare;

- detectarea disfunctiilor renale cronice asimptomatice;

- nefrite interstitiale;

- pielonefrite;

- tubulopatii ereditare;

- sindrom Fanconi;

- guta;

- nefropatii induse de medicamente;

- boala Wilson;

- sindrom Sjőgren;

- evaluarea functiei renale dupa transplant³.

Pregatire pacient – nu este necesara².

Specimen recoltat - a) urina din 24 ore: la ora 7 dimineata pacientul urineaza si nu retine aceasta urina; apoi colecteaza intr-un vas curat de 2- 3 litri toate emisiunile de urina pana la ora 7 dimineata in ziua urmatoare, inclusiv; omogenizeaza (prin agitare) urina recoltata; masoara intreaga cantitate; retine aproximativ 100 ml, in pahar de plastic de unica folosinta pentru urina; proba se tine la 2- 8°C in timpul colectarii si ulterior, pana se lucreaza efectiv; b) o proba de urina spontana (preferabil prima urina de dimineata)².

Recipient de recoltare

a)vas de 2 – 3 litri si pahar de plastic de unica folosinta pentru urina, pe care se noteaza cantitatea totala de urina din 24 ore;

b)eprubeta pentru urina².

Prelucrare necesara dupa recoltare – nu se adauga acizi sau conservanti²; specimenul se centrifugheaza la temperatura camerei^2;4.

Cantitate recoltata - a) aproximativ 100 mL; b) 10 mL².

Cauze  de respingere a probei – specimene congelate².

Stabilitate proba – 7 zile la 2-8ºC².

Metoda – nefelometrica².

Valori de referinta - < 14 mg/L; < 1,58 mg/mmol creatinina /24 h².

Interpretarea rezultatelor

Modificari ale excretiei urinare de alfa1-microglobulina se inregistreaza in afectiuni tubulare, nefrite interstitiale, pielonefrite, tubulopatii ereditare, intoxicatii cu metale grele sau expunere la medicamente nefrotoxice.

Glomerulopatiile si vasculopatiile renale se asociaza adesea cu leziuni tubulare determinand cresteri ale concentratiei urinare de alfa1-microglobulina.

La pacientii cu infectii urinare, prezenta alfa1-microglobulinei in urina indica o afectare renala (pielonefrita).

O cale alternativa la dozarea alfa1-microglobulinei este determinarea proteinei transportoare a retinolului (RBP), deoarece nu exista studii care sa demonstreze superioritatea unui test fata de celalalt⁴.

Limite si interferente

Rezultatele testului pot fi modificate daca specimenele contin particule (celule, cristale etc.) sau au turbiditatea modificata¹.

Bibliografie

1. ARUP Laboratories. Test Directory: Alpha-1-Microglobulin, 24 Hour, Urine. www.aruplab.com 2010. Ref Type: Internet Communication.

2. Laborator Synevo. Referintele specifice tehnologiei de lucru utilizate 2010. Ref Type: Catalog

3. Lothar Thomas. Urinary Proteins. In Clinical Laboratory Diagnostics-Use and Assessment of Clinical Laboratory Results. TH-Books Verlagsgesellschaft mbH, Frankfurt /Main, Germany, 1 Ed., 1998, 382-399.

4. www.mayomedicallaboratories.com. Test Catalog. Alpha-1-Microglobulin, 24 Hour, Urine. Ref Type: Internet Communication

Imunoglobulina D (IgD) este o proteina cu masa moleculara de 180 kDa, ce reprezinta 0.25% din totalul imunoglobulinelor serice. Este o componenta importanta a proteinelor membranare de pe suprafata limfocitelor B la nou-nascuti, fiind de obicei co-exprimata cu o alta categorie de anticorpi (IgM). Rolul IgD membranare nu este pe deplin cunoscut, dar se crede ca aceasta este implicata in modularea diferentierii si proliferarii clonale a limfocitelor B. Forma serica este un monomer cu doua lanturi grele din clasa delta (δ) si doua lanturi usoare (k sau λ), ce devine detectabila abia dupa varsta de 6 luni. Concentratia serica a imunoglobulinei D prezinta valori crescute ca urmare a unor proliferari clonale inregistrate in boli hepatice, infectii acute sau cronice, afectiuni autoimune sau la nou-nascutii cu infectii in utero. Dozarea IgD este cel mai important test in diagnosticul cazurilor rare de mielom multiplu  cu proliferare monoclonala IgD^3;4;5.

Recomandari pentru determinarea IgD

• diagnosticul mielomului multiplu de tip IgD;

• evaluarea imunitatii umorale^2,4.

Pregatire pacient - à jeun (pe nemancate)¹.

Specimen recoltat - sange venos¹.

Recipient de recoltare - vacutainer fara anticoagulant cu/fara gel separator¹.

Prelucrare necesara dupa recoltare - probele suspectate a avea crioglobuline se mentin la 37ºC; dupa ce se produce coagularea, se separa serul prin centrifugare; probele suspectate a avea aglutinine la rece se trateaza intr-un mod similar¹.

Volum proba – minim 0.5 mL ser¹.

Cauze  de respingere a probei - specimen intens hemolizat sau lipemic¹.

Stabilitate proba - serul separat este stabil: 7 zile la temperatura camerei; 3 luni la 2-8°C ; 6 luni la – 20°C¹.

Metoda – dubla imunodifuzie¹.

Valori de referinta - <100 UI/mL¹.

Limita de detectie – 10 UI/mL¹.

Interpretarea rezultatelor

IgD monoclonala este prezenta la 1% dintre pacientii cu mielom. De multe ori aceste proteine se afla in concentratii scazute si nu au un varf maxim cuantificabil pe electroforeza proteinelor serice, dar cu toate acestea, prezenta lor indica aproape intotdeauna o tulburare maligna, cum ar fi mielomul sau amiloidoza primara.

Un nivel crescut de IgD nu poate fi considerat o dovada a  existentei unei proteine monoclonale, pentru aceasta fiind necesare analize ulterioare care sa  faca distinctia intre IgD poli- si monoclonala (imunofixare).

Concentratii  serice crescute al IgD au fost intalnite in lepra, tuberculoza, salmoneloza, hepatita infectioasa, infectii stafilococice recurente, infectii virale, malarie, insa relevanta clinica a tuturor acestor cresteri de anticorpi specifici IgD, daca exista, nu este cunoscuta.

Pacientii imunodeprimati pot inregistra nivele crescute de IgD, dar, cum de cele mai  multe ori acestia prezinta o serie de  infectii oportuniste, nu este clar daca concentratiile IgD reflecta imunodeficienta in sine sau procesul infectios.

La pacientii cu boli autoimune a fost raportat un nivel seric IgD crescut dar in contextul cresterii tuturor tipurilor de anticorpi (IgG, IgA, si IgM).

Anticorpi antinucleari din clasa IgD au fost depistati la pacienti cu lupus eritematos sistemic, sindrom Sjögren sau tiroidita autoimuna, iar autoanticorpi IgD s-au inregistrat la unii pacienti cu sclerodermie sau dermatita atopica^4,5.

Bibliografie

1. Laborator Synevo. Referintele specifice tehnologiei de lucru utilizate 2010. Ref Type: Catalog.

2. Laboratory Corporation of America Directory of Services and Interpretive Guide. Immunoglobulin D, Quantitative, Serum.www.labcorp.com . 2010. Ref Type: Internet Communication

3. Lothar Thomas. Immunoglobulins. In Clinical Laboratory Diagnostics-Use and Assessment of Clinical Laboratory Results. TH Books Verlagsgesellschaft mbH, Frankfurt /Main, Germany, 1 Ed., 1998, 452-455.

4. www.mayomedicallaboratories.com. Test Catalog. Immunoglobulin D (IgD), Serum. Ref Type: Internet Communication

5. Vladutiu AO. Immunoglobulin D: properties, measurement, and clinical relevance. Clin Diagn Lab Immunol. 2000. 7(2):131-40.

Beta2-microglobulina (B2M) este o proteina cu greutate moleculara mica (11,8 kDa) ce constituie lantul usor al antigenelor complexului major de histocompatibilitate (HLA) clasa I. Din acest motiv este prezenta in toate celulele nucleate din organism. 

La persoanele sanatoase beta2-microglobulina este sintetizata la o rata relativ constanta in timpul proceselor de regenerare celulara, principala sursa fiind limfocitul.

Rinichiul reprezinta calea esentiala de eliminare a B2M, la acest nivel avand loc filtrarea glomerulara si reabsorbtia tubulara. Timpul de injumatatire la persoanele sanatoase este de 40 minute. O reducere a filtrarii glomerulare determina o crestere exponentiala a concentratiei serice  de B2M; in cazul unor niveluri serice foarte mari se depoziteaza sub forma de amiloid (acest proces are loc in special la pacientii care sunt supusi  unei dialize indelungate).
Productia de B2M este stimulata de citokine si se asociaza cu infectii bacteriene, virale si afectiuni imune.

Datorita faptului ca B2M este excretata la nivel glomerular si apoi partial reabsorbita in tubii renali, prin compararea nivelurilor serice ale acestui peptid cu cele urinare, este posibila determinarea cauzei disfunctiei renale: glomerulara sau tubulara³.

Recomandari pentru determinarea beta2-microglobulinei in urina

-intoxicatia cu metale grele: mercur, cadmiu;

-diagnosticul si monitorizarea afectiunilor tubulo-glomerulare;

-evaluarea toxicitatii aminoglicozidelor si ciclosporinelor;

-pielonefrita;

-sindrom Fanconi;

-boala Wilson¹.

Pregatire pacient - nu este necesara¹.

Specimen recoltat - o proba de urina spontana (preferabil prima urina de dimineata)¹.

Recipient de recoltare - eprubeta pentru urina¹.

Cantitatea recoltata - 10 mL¹.

Prelucrare necesara dupa recoltare – deoarece B2M este instabila in urina acida se va adauga NaOH 1N pentru a obtine un pH de 6-8¹.

Stabilitate proba – 7 zile la 2-8ºC¹.

Metoda – imunochimica cu detectie prin chemiluminiscenta (CLIA )¹.

Valori de referinta – < 0,3 mg/L¹.

Interpretarea rezultatelor

Concentratia serica a B2M precum si excretia ei urinara ofera informatii importante doar in prezenta manifestarilor clinice, fiind un marker fidel pentru evaluarea stadiului si prognosticului bolii.

In  sindroamele glomerulare nivelele sangvine sunt crescute, iar cele urinare sunt scazute, in timp ce in afectiunile tubulare  B2M prezinta valori crescute in urina si foarte scazute in plasma¹.

Daca nivelul plasmatic al B2M depaseste 6mg/L, capacitatea de reabsorbtie a rinichiului este depasita, iar concentratia urinara nu mai poate fi folosita ca indicator al afectiunilor tubulare³.

B2M se reabsoarbe la nivelul marginii in perie din tubul proximal, orice modificare survenita la acest nivel (nefrita bacteriana interstitiala, nefropatie indusa de cadmiu, necroza tubulara determinata de aminoglicozide) determinand o crestere a excretiei urinare.

O excretie urinara a B2M > 0.3 mg/L se poate intalni la gravidele cu infectii de tract urinar superior (ex. pielonefrita cu leziuni tubulo – interstitiale).

La pacientii cu nefrotoxicitate determinata de aminoglicozide concentratiile B2M cresc rapid,  inainte ca valorile creatinei sa devina anormale.

Concentratia plasmatica si excretia urinara a B2M la persoanele expuse la cadmiu, sunt corelate cu durata expunerii dar si cu tipul produsilor cu care pacientul a venit in contact³.

Bibliografie

1. Frances Fischbach. Urine Testing. In A Manual of Laboratory and Diagnostic Tests. Lippincott Williams & Wilkins, USA, 7 Ed., 2004, 216-217.

2. Laborator Synevo. Referinte specifice tehnologiei de lucru utilizate 2010. Ref Type: Catalog.

3. Lothar Thomas. Urinary Proteins. In Clinical Laboratory Diagnostics-Use and Assessment of Clinical Laboratory Results. TH-Books Verlagsgesellschaft mbH, Frankfurt /Main, Germany, 1 Ed., 1998, 685-688.

Proteina transportoare a retinolului (retinol binding protein=RBP) este o glicoproteina cu greutate moleculara mica (21 kDa), ce face parte din familia α globulinelor si are rol in transportul retinolului de la ficat la tesuturi. RBP leaga retinolul in raport stoichiometric 1:1, solubilizandu-l si totodata protejandu-l impotriva oxidarii. In plasma complexul retinol – RBP circula legat de transtiretin (prealbumina). Acest complex elibereaza retinolul receptorilor specifici, ce se gasesc pe suprafata retinei, pielii, gonadelor, plamanilor etc. O fractiune mica (<10%) se filtreaza prin membrana glomerulara si se reabsoarbe la nivelul tubilor proximali, unde se si metabolizeaza. La persoanele sanatoase RBP se gaseste in urina doar intr-o cantitate redusa, de aceea orice modificare in excretia urinara indica o afectiune tubulara proximala. Determinarea concentratiei de RBP in urina este un marker important in diagnosticul si monitorizarea bolilor renale^4,5.

 Recomandari pentru determinarea proteinei transportoare a retinolului (RBP) 

- evolutia leziunilor sau disfunctiilor tubulare;

- screening-ul  afectiunilor tubulare;

- detectarea disfunctiilor renale cronice asimptomatice;

- nefrite interstitiale;

- pielonefrite;

- tubulopatii ereditare;

- nefropatii induse de medicamente;

- evaluarea functiei renale dupa transplant³.

Pregatire pacient - nu este necesara².

Specimen recoltat - o proba de urina spontana (preferabil prima urina de dimineata)².

Recipient de recoltare - eprubeta pentru urina².

Cantitatea recoltata - 10 mL².

Prelucrare necesara dupa recoltare – nu se adauga acizi sau conservanti².

Stabilitate proba – 7 zile la 2-8ºC².

Metoda – nefelometrica².

Valori de referinta – <0.5 mg/dL².

Interpretarea rezultatelor

RBP este un indicator important in monitorizarea si diagnosticarea afectiunilor tubulare, nefritelor tubulo-interstitiale, glomerulopatiilor, vasculopatiilor renale, precum si in evaluarea leziunilor tubulare induse de intoxicatiile cu metale grele sau de consumul excesiv de medicamente nefrotoxice.

O cale alternativa la determinarea proteinei transportoare a retinolului (RBP) este investigarea alfa1-microglobulinei, deoarece nu exista studii care sa demonstreze superioritatea unui test fata de celalalt⁴.

Limite si interferente

Rezultatele testului pot fi modificate daca specimenele contin particule (celule, cristale etc.) sau au turbiditatea modificata¹.

Bibliografie

1. ARUP Laboratories. Test Directory: Retinol-Binding Protein, 24 Hour, Urine. www.aruplab.com 2010. Ref Type: Internet Communication.

2. Laborator Synevo. Referintele specifice tehnologiei de lucru utilizate 2010. Ref Type: Catalog

3. Lothar Thomas. Urinary Proteins. In Clinical Laboratory Diagnostics-Use and Assessment of Clinical Laboratory Results. TH-Books Verlagsgesellschaft mbH, Frankfurt /Main, Germany, 1 Ed., 1998, 381-399.

4. www.mayomedicallaboratories.com. Test Catalog. Retinol-Binding Protein. Ref Type: Internet Communication

5. www.scrippslab.com. Retinol-Binding Protein. Ref Type: Internet Communication.

IgA reprezinta 10-15% din totalul imunoglobulinelor¹. IgA sunt anticorpii secretori majori; se gasesc in lacrimi, saliva, secretii respiratorii, gastrointestinale si urogenitale. In forma dimerica (IgA₂) contin suplimentar 2 lanturi oligopeptice: unul jonctional si altul secretor (o glicoproteina). IgA₂ este rezistenta la actiunea proteolitica si are rol in aglutinarea bacteriilor, impiedicand astfel penetrarea mucoaselor⁵.

Concentratii crescute de IgA monoclonale apar in afectiuni limfoproliferative, in special mielomul multiplu IgA si limfomul „mediteranean” cu localizare intestinala. Un varf monoclonal >2g/dL constituie un criteriu major de diagnostic pentru mielomul multiplu.

Cresteri ale IgA pot fi intalnite in numeroase afectiuni ale suprafetelor mucoase.

Scaderi ale IgA se inregistreaza la pacientii cu boala sinopulmonara cronica, ataxie-telengiectazie si deficit congenital. Unele deficite clinic semnificative de IgA sunt insotite de un deficit concomitent de IgG₂ si IgG₄.

Pacientii cu deficit congenital de IgA sunt predispusi la afectiuni autoimune si pot dezvolta anticorpi fata de IgA, avand risc de anafilaxie daca sunt transfuzati cu sange ce contine IgA^1;4.

Recomandari pentru determinarea IgA 

• evaluarea imunitatii umorale;  

• monitorizarea tratamentului in mielomul IgA⁴.

Pregatire pacient - à jeun (pe nemancate)³.

Specimen recoltat - sange venos³.

Recipient de recoltare - vacutainer fara anticoagulant, cu/fara gel separator³.

Prelucrare necesara dupa recoltare – probele suspectate a avea crioglobuline se mentin la 37ºC; dupa ce se produce coagularea, se separa serul prin centrifugare; probele suspectate a avea aglutinine la rece se trateaza la fel³.

Volum proba - minim 0.5 mL ser³.

Cauze  de respingere a probei - ser intens lipemic³.

Stabilitate proba - serul separat este stabil: 7 zile la temperatura camerei; 3 luni 2-8°C; 6 luni la – 20°C³.

Metoda - imunoturbidimetrica³

Valori de referinta ³

Limita de detectie -  4 mg/dL (0.04 g/L)³. 

Interpretarea rezultatelor

Limite si interferente

Nivelul de IgA poate creste dupa efort si scadea in timpul sarcinii⁴.

Nu exista reactii incrucisate intre IgA, IgM si IgG³.

 Bibliografie

1. Frances Fischbach. Immunodiagnostic studies. In A Manual of Laboratory and Diagnostic Tests. Lippincott Williams & Wilkins, USA, 8 Ed., 2009, 607-610.

2. Jacques Wallach. Analize de sange. In Interpretarea testelor de diagnostic. Editura Stiintelor Medicale, Romania, Ed. 7, 2001, 49-121.

3. Laborator Synevo. Referintele specifice tehnologiei de lucru utilizate 2010. Ref Type: Catalog.

4. Laboratory Corporation of America. Directory of Services and Interpretive Guide. Immunoglobulin A, Quantitative, Serum. www.labcorp.com 2010. Ref Type: Internet Communication.

5. Minodora Dobreanu. Metabolismul proteinelor. In Biochimie clinica. Implicatii practice. University Press, Romania, Ed. 2006, 133-150.

IgG reprezinta 75% din imunoglobulinele plasmatice. Sunt anticorpii majori produsi ca raspuns la un contact secundar cu un antigen. Strabat endoteliile si placenta si induc pasiv imunitatea la nou nascut.

Neutralizeaza toxinele bacteriene si functioneaza ca opsonine (se leaga de suprafata bacteriana favorizand fagocitoza)⁵.

Scaderile semnificative de IgG, de cauza congenitala sau dobandita, cresc susceptibilitatea individuala pentru infectii bacteriene. Astfel, in cazul pacientilor cu infectii repetate trebuie verificat nivelul imunoglobulinelor serice deoarece, in cazul unui deficit, pot beneficia de tratament cu gamaglobuline.

Pe de alta parte, niveluri crescute de IgG se intalnesc la persoanele imunocompetente, ca raspuns la o mare varietate de procese infectioase sau inflamatorii. Prezenta anticorpilor IgG specifici a fost demonstrata pentru numeroase organisme; impreuna cu determinarea IgM specifice contribuie la diagnosticul serologic de infectie acuta sau cronica.

O cauza majora de crestere policlonala a IgG o reprezinta sindromul imunodeficientei dobandite. Cresteri policlonale ale IgG se inregistreaza de asemenea in scleroza multipla si in unele hepatite cronice⁴.

Cresteri monoclonale ale IgG se intalnesc in multe cazuri de mielom multiplu, un nivel >3g/dL constituind un criteriu major de diagnostic.

Recomandari pentru determinarea IgG

• evaluarea imunitatii umorale;

• diagnosticul si monitorizarea terapiei in mielomul IgG;

• estimarea riscului de infectii, in special la copii si pacienti cu limfoame⁴.

Pregatire pacient - à jeun (pe nemancate)³.

Specimen recoltat - sange venos³.

Recipient de recoltare - vacutainer fara anticoagulant cu/fara gel separator³.

Prelucrare necesara dupa recoltare - probele suspectate a avea crioglobuline se mentin la 37ºC; dupa ce se produce coagularea, se separa serul prin centrifugare; probele suspectate a avea aglutinine la rece se trateaza la fel³.

Volum proba – minim 0.5 mL ser³.

Cauze  de respingere a probei - specimen intens hemolizat sau lipemic³.

Stabilitate proba - serul separat este stabil: 3 luni la temperatura camerei; 3 luni la 2-8°C; 6 luni la – 20°C³.

Metoda -  imunoturbidimetrica³

Valori de referinta³

Limita de detectie - 30 mg/dL (0.3 g/L)³. 

Interpretarea rezultatelor

Limite si interferente

Exista gamapatii monoclonale cu nivel normal de IgG⁴.  

Nu exista reactii incrucisate intre IgA, IgM si IgG³. 

Bibliografie

1. Frances Fischbach. Immunodiagnostic studies. In A Manual of Laboratory and Diagnostic Tests. Lippincott Williams & Wilkins, USA, 8 Ed., 2009, 607-610.

2. Jacques Wallach. Analize de sange. In Interpretarea testelor de diagnostic. Editura Stiintelor Medicale, Romania, Ed. 7, 2001; 49-121.

3. Laborator Synevo. Referintele specifice tehnologiei de lucru utilizate 2010. Ref Type: Catalog.

4. Laboratory Corporation of America. Directory of Services and Interpretive Guide. Immunoglobulin G, Quantitative, Serum. www.labcorp.com 2010. Ref Type: Internet Communication.

5. Minodora Dobreanu. Metabolismul proteinelor. In Biochimie clinica. Implicatii practice. University Press, Romania, Ed. 2006, 133-150.

IgM sunt anticorpii majori produsi in timpul raspunsului imun primar. Au o structura pentamerica, 5 molecule de IgM fiind legate printr-un oligopeptid jonctional. Factorul reumatoid (majoritatea cazurilor) si izoaglutininele (α si β) de grupa sanguina ABO apartin acestei clase⁵.

IgM reprezinta tipul de anticorpi produsi initial in cursul raspunsului imun si prima clasa de imunoglobuline sintetizate de fat sau nou-nascut. IgM nu traverseaza placenta. Din aceste motive demonstrarea anticorpilor IgM specifici este utila in evaluarea stadiului infectiei (infectie acuta: sunt prezenti anticorpii IgM; infectie cronica: predomina anticorpii IgG) si a probabilitatii infectiei congenitale (un nou-nascut cu anticorpi IgM este infectat; un nou-nascut cu anticorpi IgG a dobandit pasiv, transplacentar, anticorpi materni).

Sindromul imunodeficientei hiper-IgM se caracterizeaza prin absenta IgG si IgA din ser, asociata cu o crestere marcata a IgM.

Macroglobulinele produse in boala Waldenström apartin clasei IgM si pot induce un sindrom de hipervascozitate a serului. Un nivel monoclonal >2 g/dL reprezinta un criteriu major de diagnostic.

Cresteri policlonale ale IgM se intalnesc in diverse conditii infectioase sau inflamatorii.

Nivelul IgM este tipic crescut in ciroza biliara primitiva.

Scaderi ale IgM se inregistreaza in hipogamaglobulinemia congenitala sau dobandita, caracterizata clinic prin infectii recurente⁴.

Recomandari pentru determinarea IgM

• evaluarea imunitatii umorale;

• diagnosticul si monitorizarea tratamentului in macroglobulinemia Waldenström;

• evaluarea probabilitatii infectiilor in utero⁴.

Pregatire pacient - à jeun (pe nemancate)³.

Specimen recoltat - sange venos³.

Recipient de recoltare - vacutainer fara anticoagulant cu/fara gel separator³.

Prelucrare necesara dupa recoltare - probele suspectate a avea crioglobuline se mentin la 37ºC; dupa ce se produce coagularea, se separa serul prin centrifugare; probele suspectate a avea aglutinine la rece se trateaza la fel³.

Volum proba – minim 0.5 mL ser³.

Cauze  de respingere a probei - specimen intens hemolizat sau lipemic³.

Stabilitate proba - serul separat este stabil: 7 zile la temperatura camerei; 3 luni la 2-8°C ; 6 luni la – 20°C³.

Metoda - imunoturbidimetrica³.

Valori de referinta³

Limita de detectie - 5.0mg/dL (0.05 g/L)³. 

Valori de alerta clinica - la nou-nascut o valoare IgM >20 mg/dL indica o stimulare intrauterina a raspunsului imun (boala citomegalica, sifilis, toxoplasmoza, rubeola etc.)¹.

Interpretarea rezultatelor

Limite si interferente 

Nu exista reactii incrucisate intre IgA, IgM si IgG³. 

Bibliografie

1. Frances Fischbach. Immunodiagnostic studies. In A Manual of Laboratory and Diagnostic Tests. Lippincott Williams & Wilkins, USA, 8 Ed., 2009, 607-610.

2. Jacques Wallach. Analize de sange. in Interpretarea testelor de diagnostic. Editura Stiintelor Medicale, Romania, 7 Ed., 2001, 49-121.

3. Laborator Synevo. Referintele specifice tehnologiei de lucru utilizate 2010. Ref Type: Catalog.

4. Laboratory Corporation of America. Directory of Services and Interpretive Guide. Immunoglobulin M, Quantitative. www.labcorp.com 2010. Ref Type: Internet Communication.

5. Minodora Dobreanu. Metabolismul proteinelor. In Biochimie clinica. Implicatii practice. University Press, Romania, Ed. 2006, 133-150.

IgE sunt imunoglobuline fixate prin fragmentul Fc pe suprafata mastocitelor; cuplarea lor cu antigenul produce degranularea mastocitului cu declansarea reactiei alergice (tip I, imediat, anafilactic)⁶.

In serul persoanelor normale concentratia IgE reprezinta mai putin de 0.001% din totalul imunoglobulinelor. IgE detin un rol important in medierea reactiilor alergice care se produc in urma expunerii la alergeni a indivizilor susceptibili (atopici).

IgE au o structura similara cu a celorlalte imunoglobuline, fiind alcatuite din 2 lanturi usoare si 2 lanturi grele. Lanturile grele ale fiecarei molecule de IgE contin o regiune variabila responsabila de specificitatea antigenica.

Deoarece mielomul IgE este extrem de rar, utilitatea clinica a determinarii IgE se rezuma in general la rolul sau de mediator al raspunsului alergic. Majoritatea moleculelor de IgE din ser sunt fixate pe suprafata mastocitelor si a granulocitelor bazofile. Interactiunea alergenilor cu IgE specifice de pe suprafata acestor celule determina eliberararea de histamina si a altor substante vasoactive, initiind astfel reactia alergica. Aproximativ jumatate din indivizii cu rinita alergica sau astm prezinta niveluri crescute de IgE; restul, desi au concentratii crescute de IgE alergen specifice, prezinta niveluri normale de IgE totale. Studiile au indicat ca nivelul IgE totale este adesea crescut la pacientii cu dermatita atopica, iar nivelul IgE tinde sa se coreleze cu severitatea eczemei.

Concentratia IgE este de asemenea crescuta la pacientii cu infestari parazitare, aspergiloza bronhopulmonara alergica si intr-un anumit tip de imunodeficienta (sindromul Job)⁵.

Pregatire pacient - à jeun (pe nemancate)⁴.

Specimen recoltat - sange venos⁴.

Recipient de recoltare - vacutainer fara anticoagulant, cu/fara gel separator⁴.

Prelucrare necesara dupa recoltare - probele suspectate a avea crioglobuline se mentin la 37ºC; dupa ce se produce coagularea, se separa serul prin centrifugare; serul separat se lucreaza imediat ori se stocheaza la 4ºC sau la -20ºC. Probele suspectate a avea aglutinine la rece se trateaza la fel⁴.

Volum proba – minim 0.5 mL ser⁴.

Cauze  de respingere a probei - specimen intens hemolizat sau lipemic⁴.

Stabilitate proba - serul separat este stabil: 7 zile la 2-8°C ; 6 luni la – 20°C⁴.

Metoda - imunochimica cu detectie prin electrochemiluminiscenta (ECLIA)⁴

Valori de referinta⁴

Factori de conversie: UI/mL x 2.4 = ng/mL

                                   ng/mL x 0.42 = UI/mL.

Limita de detectie - 0.10 UI/mL (0.24 ng/mL)⁴. 

Interpretarea rezultatelor

Limite si interferente

Un nivel normal de IgE nu excude existenta fenomenelor alergice⁵. Pentru depistarea statusului atopic se recomanda, in functie de varsta, efecturea testelor Phadiatop Infant si Phadiatop⁴.

• Medicamente

Cresteri: aztreonam, penicilina G².

Scaderi: fenitoin².

• Interferente analitice

Pot produce interferente cu unele componente ale kit-ului si conduce la rezultate neconcludente urmatoarele:

- tratamentul cu biotina in doze mari (>5 mg/zi); de aceea se recomanda ca recoltarea de sange sa se faca dupa minimum 8 ore de la ultima administrare;

- titrurile foarte crescute de anticorpi anti-streptavidina si anti-ruteniu;

- anticorpii monoclonali proveniti de la soarece administrati la unii pacienti in scop diagnostic sau terapeutic⁴.

Bibliografie

1. Frances Fischbach. Immunodiagnostic studies. In A Manual of Laboratory and Diagnostic Tests. Lippincott Williams & Wilkins, USA, 7 Ed., 2004, 530-651.

2. Frances Fischbach. Effects of the Most Commonly Used Drugs on Frequently Ordered Laboratory Tests. In A Manual of Laboratory and Diagnostic Tests. Lippincott Williams & Wilkins, USA, 7 Ed., 2004, 1188-1238.

3. Jacques Wallach. Analize de sange. In Interpretarea testelor de diagnostic. Editura Stiintelor Medicale, Romania, 7 Ed., 2001, 49-121.

4. Laborator Synevo. Referintele specifice tehnologiei de lucru utilizate 2010. Ref Type: Catalog.

5. Laboratory Corporation of America. Directory of Services and Interpretive Guide. Immunoglobulin E, Total. www.labcorp.com .2010. Ref Type: Internet Communication.

6. Minodora Dobreanu. Metabolismul proteinelor. In Biochimie clinica. Implicatii practice. University Press, Romania, Ed. 2006, 133-150.

Procalcitonina (PCT) reprezinta un precursor al calcitoninei alcatuit din 116 aminoacizi. Dupa procesarea procalcitoninei rezulta calcitonina si un peptid cu 21 aminoacizi (catacalcin)⁴.

PCT prezinta concentratii crescute in infectii severe de cauza bacteriana, fungica si parazitara precum si in sepsis. Afectiunile virale (ex. hepatita B, infectia HIV, infectia CMV, meningita virala), alergice (reactiile de hipersensibilitate de tip I-IV) si autoimune nu determina o crestere a nivelului de procalcitonina. De asemenea infectiile bacteriene limitate, infectiile banale si bolile inflamatorii cronice nu se insotesc de cresterea procalcitoninei.

Nivelul de procalcitonina reflecta gradul raspunsului inflamator sistemic. Endotoxinele bacteriene detin un rol crucial in procesul de inducere a acestei proteine. Alti factori care influenteaza nivelul de procalcitonina sunt: tipul si marimea organului infectat, speciile bacteriene, gradul de inflamatie si starea de reactivitate imuna a organismului³. PCT devine detectabila in 2-4 ore de la evenimentul declansant, atingand niveluri maxime dupa 12-24 ore. In absenta unui stimul persistent PCT este eliminata, timpul de injumatatire fiind de 24-35 ore. Din acest motiv parametrul poate fi utilizat pentru monitorizarea in dinamica a pacientilor⁴.

Niveluri crescute se intalnesc si in socul sever, sindromul raspunsului inflamator sistemic (SIRS) si in sindromul disfunctiei multiple de organ (MODS), chiar in absenta focarelor bacteriene. In aceste cazuri nivelurile de procalcitonina sunt de obicei mai mici decat la pacientii cu focare bacteriene³.

Recomandari pentru determinarea procalcitoninei

 -diagnosticul diferential al infectiilor/inflamatiilor (bacteriene/non-bacteriene);

-monitorizarea pacientilor cu risc de infectii, in scopul detectarii complicatiilor septice (postoperator, dupa transplant de organe, in cursul tratamentului imunosupresor, dupa traumatisme multiple);

-pentru evaluarea prognosticului si a evolutiei clinice la pacientii cu boli infectioase/inflamatorii severe: peritonite, sindromul de detresa respiratorie a adultului de cauza bacteriana, meningita bacteriana, pancreatita de etiologie biliara, sepsis la nou-nascuti, SIRS si MODS³.

Pregatire pacient – nu este necesara².

Specimen recoltat - sange venos².

Recipient de recoltare - vacutainer fara anticoagulant, cu/fara gel separator².

Prelucrare necesara dupa recoltare – se separa serul prin centrifugare².

Volum proba – minim 1mL ser².

Cauze de respingere a probei -  specimen intens hemolizat².

Stabilitate proba - serul separat care nu este analizat in 24 ore trebuie congelat si pastrat la – 20C².

Metoda – imunocromatografica².

Testul foloseste anticorpi monoclonali de soarece anti-catacalcin conjugat cu aur colidal si anticorpi policlonali de oaie anti-calcitonina legati de faza solida. Dupa pipetarea probei in caseta testului anticorpii conjugati se vor lega de PCT din proba si vor forma complexe antigen-anticorp. Complexele migreaza prin capilaritate, ajung in zona care contine banda testului si se leaga de anticorpii anti-calcitonina fixati la nivelul fazei solide rezultand un “sandwich”. La o concentratie a PCT ≥ 0.5 ng/mL acest complex “sandwich” poate fi vizualizat sub forma unei benzi rosii. Intensitatea culorii benzii este direct proportionala cu nivelul de PCT din proba si corespunde unuia din cele 4 intervale de concentratie stabilit cu ajutorul unui card de referinta:

< 0.5 ng/mL      ≥ 0.5 ng/mL      ≥ 2 ng/mL         ≥ 10 ng/mL

Astfel este furnizata o exprimare semicantitativa a rezultatelor².

Valori de referinta – < 0.5 ng/mL².

Limita de detectie - 0.05 ng/mL².

Interpretarea rezultatelor¹

 Limite si interferente

Exista cateva situatii clinice in care care se inregistreaza niveluri crescute ale PCT, in absenta unor cauze infectioase:

-in prima zi dupa un traumatism major;

-interventii chirurgicale majore;

- arsuri;

-tratament cu medicamente care stimuleaza eliberarea de citokine pro-inflamatorii;

-cancerul pulmonar cu celule mici;

-carcinom medular tiroidian;

-nou-nascuti in primele 48 ore de viata;

-soc cardiogen sever sau prelungit.

●    Interferente analitice

Serurile care contin niveluri crescute de anticorpi heterofili sau factor reumatoid pot da rezultate fals pozitive².

Bibliografie

1. Brunhorst F.M. et al. Procalcitonin for early diagnosis and differentiation of SIRS, sepsis, severe sepsis and septic shock. In Intensive Care Med. 2000, 26 (suppl. 2): 148-152.

2. Laborator Synevo. Referintele specifice tehnologiei de lucru utilizate 2010. Ref Type: Catalog.

3. Lothar Thomas. Inflammation. Procalcitonin (PCT). In Clinical Laboratory Diagnostics. 1998, 710-713.

4. www.mayomedicallaboratories.com. Test catalog. Procalcitonin, Serum.