Sindromul antifosfolipidic obstetrical: impactul tehnologiei NGS în diagnosticul precoce

Cuprins:

• Aplicarea tehnologiei de secvențiere de mare capacitate în patogeneza APS
• Identificarea de noi biomarkeri de diagnostic pentru APS pe baza tehnologiei de secvențiere cu randament ridicat

O analiză realizată de un grup de cercetători (“Tehnologia de secvențiere cu randament ridicat facilitează descoperirea unor noi biomarkeri pentru sindromul antifosfolipidic”) a avut ca obiectiv importanța utilizării tehnologiei NGS pentru diagnosticul APS cu implicații atât în dezvoltarea de noi biomarkeri de screening cât și în patogeneza bolii.

Cercetătorii au pornit de la ideea că încă nu există suficiente studii epidemiologice privind anticorpii antifosfolipidici (aPL) și sindromul antifosfolipidic, iar statisticile sunt destul de limitate aratând doar că incidența anuală a APS este de aproximativ 2-5 cazuri la 100.000, prevalența este 40-50 de cazuri / 100.000, iar rata mortalității la 10 ani este de aproximativ 10%. În prezent, testele de laborator pentru diagnosticul clinic al sindromului antifosfolipdic sunt: anticorpii anti-cardiolipinici IgG, IgM, anticorpii anti-β2 glicoproteina I (aβ2GPI) și anticoagulant lupic (LA).

În plus, aPL sunt de asemenea exprimați pozitiv în alte boli autoimune, infecții, tumori și chiar la persoane sănătoase. De exemplu, 30-50% dintre pacienții cu lupus eritematos sistemic (LES) sunt pozitivi la cel puțin un test de anticorpi antifosfolipidici, ceea ce înseamnă că este posibil ca specificitatea și sensibilitatea aPL să nu satisfacă nevoile de diagnostic și tratament clinic pentru sindromul antifosfolipidic.

Prin urmare, diagnosticul precoce, tratamentul, predicția răspunsului la tratament și prognosticul APS sunt probleme clinice importante care trebuie rezolvate.

În ultimii ani, dezvoltarea și inovația continuă în tehnologia NGS (next-generation sequencing) a trecut treptat de la domeniul cercetării la practica clinică și în acest moment poate oferi informații importante despre secvențierea întregului genom (WGS), secvențierea întregului exom (WES) și secvențierea regiunii țintă (TRS). Toate acestea au un impact major în diagnosticarea bolilor, determinarea microbiomului, detectarea mutațiilor genetice etc. Pornind de la utilitatea majoră a tehnologiei NGS, oamenii de știință au explorat patogeneza, fenotipul clinic și biomarkerii specifici pentru APS în diferite direcții.

Aplicarea tehnologiei de secvențiere de mare capacitate în patogeneza APS

Un număr tot mai mare de dovezi susțin că dezvoltarea APS este cauzată de interacțiunile dintre mecanismele inflamatorii și cele trombotice mediate de anticorpii antifosfolipidici, centrate pe întreruperea coagulării și fibrinolizei care implică activarea plachetelor, monocitelor și celulelor endoteliale mediate de aPL, modificarea moleculelor de adeziune și activarea citokinelor proinflamatorii, activarea complementului și a neutrofilelor, precum și creșterea exprimării factorului tisular.

Cu toate acestea, corelația dintre titrurile de anticorpi și diferitele fenotipuri de boală și severitatea acesteia, precum și progresia de la pacienții asimptomatici la sindromul antifosfolipidic catastrofal (CAPS), lasă încă lacune în cercetare, astfel încât, cercetătorii au încercat să investigheze natura acestei afecțiuni dintr-o nouă perspectivă, la nivel genetic. În plus, activarea sistemului complement joacă, de asemenea, un rol cheie în pierderea sarcinii mediată de aPLs.

Recent, într-un studiu amplu de secvențiere a întregului exom pe populații etnice, s-a descoperit că variante rare ale alelei P2RY8 au fost găsite la pacienții cu LES și APS. O cercetare suplimentară a efectului variantelor P2RY8 asupra funcției proteice indică faptul că îmbunătățirea căii de semnalizare P2RY8 poate avea potențialul de a preveni sau trata bolile autoimune sistemice.

Manifestările clinice și evoluția bolii APS sunt extrem de eterogene, cu multe patogeneze diferite. Există încă multe provocări în ceea ce privește studiul fondului său genetic. Cu toate acestea, tehnologia de secvențiere poate descoperi în continuare o varietate de posibile modificări la nivelul genelor implicate în această patologie care ar trebui să contribuie la identificarea unor noi markeri potențiali de diagnostic și ținte terapeutice și să ofere sprijin pentru dezvoltarea unor strategii de tratament detaliate și personalizate.

Identificarea de noi biomarkeri de diagnostic pentru APS pe baza tehnologiei de secvențiere cu randament ridicat

• Diagnosticul diferențial al APS față de alte boli autoimune

Toate tipurile de boli autoimune sunt relativ similare, iar pacienții afectați de astfel de patologii pot avea valori ridicate de anticorpi antifosfolipidici. Așa cum a fost menționat anterior, o parte dintre pacienții cu LES vor avea titruri de anticorpi aPL crescute, acestea fiind puternic corelate cu incidența complicațiilor LES. În acest fel se va crea confuzie în diagnosticul diferențial. De aceea, este important să se realizeze o bună distincție în procesul de diagnosticare și tratament, oferind mari beneficii pentru medicina de precizie.

Într-un studiu recent au fost analizate caracteristicile de metilare a ADN-ului la nivelul întregului genom al neutrofilelor la pacienții cu APS. S-a demonstrat că hipometilarea cu o singură sondă a promotorului IFI44L (Cg06872964) a avut cea mai mare acuratețe în distingerea pacienților cu LES și APS, cu o sensibilitate și o specificitate de 93,3% și, respectiv, 80,0%. Aceasta reprezintă o metodă eficientă de diagnostic diferențial și se așteaptă să fie utilizată în clinică.

• Diagnosticul diferențial al APS primar și al celui secundar

APS primar se referă la pacienții care îndeplinesc criteriile de diagnostic ale sindromului antifosfolipidic și nu au alte boli autoimune sau alte patologii induse de anticorpii fosfolipidici, cum ar fi infecții, tumori maligne sau sunt în tratament pentru hemodializă. APS secundar include un grup de boli care au ca rezultat simptome sau manifestări clinice conexe, iar majoritatea celor afectați au lupus eritematos sistemic, purpură trombocitopenică imună primară (PTI) și alte boli autoimune.

În diagnosticul clinic real și în tratamentul pacienților cu APS, boala primară și cea secundară nu pot fi diferențiate pe baza rezultatelor anticorpilor antifosfolipidici. În prezent, această distincție poate fi realizată doar prin istoricul detaliat al pacientului cu privire la alte boli autoimune concomitente și relația dintre acestea. Deși Standardul de la Sydney nu menționează o distincție strictă între APS primar și secundar, EULAR face recomandări relevante pentru managementul pacienților cu APS. Este, de asemenea, esențial să se determine care este trigger-ul evenimentelor adverse clinice pentru a stabili o intervenția clinică adecvată.

• Diagnosticul diferențial al subtipurilor de APS

În funcție de diferitele manifestări clinice ale pacienților cu APS, acesta poate fi împărțit în:

• subgrupul cu sindrom antifosfolipidic
• sindromul antifosfolipidic (SAFL) obstetrical, definit printr-o pozitivitate persistentă a aPL și pierderi recurente timpurii de sarcină, moarte fetală timpurie, naștere de feți morți sau naștere prematură în primele 34 de săptămâni de gestație din cauza preeclampsiei, eclampsiei și insuficienței placentare. Astfel, SAFL obstetrical este considerat ca fiind cel mai frecvent factor de risc dobândit pentru cauzele tratabile de pierdere recurentă a sarcinii.

Criteriile actuale de diagnostic pentru SAFL obstetrical includ:

• avortul recurent inexplicabil (mai mult de 3 avorturi consecutive, la mai mult de 10 săptămâni)
• decesul fetal (la mai mult de 10 săptămâni)
• nașterea prematură (la mai puțin de 34 de săptămâni).

Deși tromboza este manifestarea clinică primară a APS vascular, mecanismele non-trombotice sunt considerate mai importante decât infarctul placentar în patogeneza APS obstetricale.

Un studiu de asociere la nivelul întregului genom într-o populație japoneză cu SAFL obstetrical a arătat că genotipul specific al genei receptorului hormonului de stimulare a tiroidei (TSHR) și al genei corepresorului receptorului nuclear C1D poate fi un factor de risc pentru această patologie. Dacă rezultatele ultimelor studii pot fi incluse în noile standarde pe viitor, se așteaptă ca acestea să completeze aplicarea NGS în diagnosticul prenatal, ceea ce poate îmbunătăți într-o anumită măsură accesibilitatea pentru acest tip de diagnostic.

• Evaluarea studiilor privind prevenția, prognosticul și managementul APS

Pentru prognosticul și managementul pacienților cu sindrom antifosfolipidic, Amigo și colab. au dezvoltat un sistem de evaluare a leziunilor de organ legate de anticorpi fosfolipidici la pacienții cu APS. Astfel, au fost dezvoltate mai multe instrumente pentru a evalua riscul de tromboză recurentă sau morbiditatea în timpul sarcinii în cazul prezenței sindromului antifosfolipidicpe baza diverselor caracteristici ale populației afectate de boală. Studii recente au arătat că mutația JAK2V617F poate duce la un risc crescut de tromboembolism, iar în cazul pacienților cu APS cu această mutație prezentă, evenimentele adverse trombotice pot apărea într-un stadiu precoce și sunt necesare strategii mai agresive de terapie antitrombotică pentru a trata și preveni recurența.

În concluzie, o clarificare a informațiilor despre parametrii legați de diagnosticul de sindrom antifosfolipidic, tromboză și sarcină patologică este un pas important în depistarea potențialilor biomarkeri specifici pentru această boală. În comparație cu detectarea anticorpilor clinici, metoda NGS poate îmbunătăți considerabil sensibilitatea și specificitatea detecției. Prin creșterea profunzimii de secvențiere, se pot obține volume mari de informații diferențiale, dar, în același timp, costul de detecție crește în mod corespunzător. Acestea pot avea un impact urias în populația cu APS cu anumite manifestări trombotice și obstetricale, ajutând astfel la punerea unui diagnostic de certitudine, timpuriu și abordarea personalizată a  tratamentului.

Referințe:

https://www.frontiersin.org/articles/10.3389/fimmu.2023.1128245/full