facebook

Iod urinar

310 Lei

Informaţii generale

Iodul se găseşte în natură sub diferite forme: săruri anorganice de sodiu şi potasiu (ioduri şi iodaţi), iod diatomic anorganic (iod molecular sau I2) şi iod monoatomic organic. Oceanele reprezintă principala sursă de iod; cantitatea mică de iod depozitată în sol este rezultatul procesului de evaporare a apei oceanice6.

Alimentele cele mai bogate în iod sunt peştele (macrou, hering, somon, păstrăv, somn), fructele de mare şi algele marine. Unele vegetale, precum şi apa potabilă constituie de asemenea o sursă de iod, dar conţinutul în iod al acestora variază în funcţie de concentraţia acestui element în sol. Sarea iodată poate fi o sursă dietetică de iod foarte importantă, acolo unde este în mod curent accesibilă. Laptele matern are un conţinut crescut de iod, care poate asigura necesarul pentru sugarii alimentaţi natural. Legume ca varza, conopida, napii şi guliile conţin în mod natural substanţe (tiocianaţi şi izotiocianaţi), care au o acţiune competitivă cu iodul, pe care îl deplasează din combinaţiile lui impiedicând astfel acumularea iodului în tiroidă. Pe de altă parte, aceste legume conţin goitrina, substanţă care interferă cu biosinteza hormonilor tiroidieni. Excesul de fluor din apă şi alimente poate favoriza carenţa de iod, deoarece fluorul este mai reactiv decât iodul şi intră în competiţie cu acesta. Concentraţia crescută de calciu şi magneziu, caracteristică apelor dure, diminuează absorbţia intestinală a iodului2.

Iodul molecular (I2) este absorbit intestinal prin difuziune facilitată, în timp ce iodurile (I) sunt absorbite prin intermediul unui transportor de tip simport Na+/I situat la nivelul mucoasei gastrice.

Iodul constituie un oligoelement esenţial necesar pentru funcţionarea optimă a glandei tiroide şi dezvoltarea neurologică a fătului şi copilului mic. Astfel, deficitul de iod este recunoscut ca fiind cauza cea mai obişnuită de endocrinopatie (guşă şi hipotiroidism primar), precum şi de retard mental ce poate fi prevenit.

Iodul deţine un rol direct în formarea hormonilor tiroidieni; la nivelul membranei bazolaterale a celulelor foliculului tiroidian se găseşte transportorul de tip simport Na+/I care sechestrează iodul din lichidul extracelular (I) şi a cărui activitate este controlată de către tireotropină (TSH). Această proteină asigură concentrarea iodului în interiorul celulelor foliculare până se ating niveluri de 20-40 ori mai mari decât cele prezente în sânge. În continuare, Ieste organificat (oxidat) la I2 sub acţiunea tiroid-peroxidazei  (TPO) şi încorporat în molecula tiroglobulinei. În final rezultă hormonii tiroidieni tiroxină (T4) şi triiodotironină (T3). Iodul reprezintă 65% din greutatea moleculară a T4 şi 59% din cea a T3.

La adultul cu aport adecvat, aproximativ 15-20 mg de iod, reprezentând 30% din cantitatea totală din organism, sunt concentrate în ţesutul şi hormonii tiroidieni, iar restul de 70% este distribuit la nivelul glandelor mamare, ochilor, mucoasei gastrice, colului uterin şi glandelor salivare. În celulele acestor ţesuturi iodul pătrunde de asemenea printr-un transport de tip simport Na+/I. Rolul ţesutului mamar de a concentra iodul este legat de funcţionarea tiroidei nou-născutului şi în consecinţă de dezvoltarea cerebrală normală. În celelalte ţesuturi funcţia sa rămâne incomplet elucidată, unele studii demonstrând capacitatea de antioxidant a acestui oligoelement6.

Doza zilnică recomandată de iod variază de la 150 µg/zi pentru adulţi la 290 µg/zi pentru femeile care alăptează. Cu toate acestea, glanda tiroidă nu are nevoie de mai mult de 70 µg/zi pentru a sintetiza hormonii tiroidieni. Aceste nivele ridicate sunt necesare pentru optima funcţionarea a mucoasei gastrice, glandelor salivare, mucoasei bucale, timusului, epidermei, plexului coroid1.

Deficitul de iod este frecvent în ţările în curs de dezvoltare şi în anumite părţi ale Europei şi rar în zonele în care este utilizată sarea iodată. Studii recente arată că lipsa iodului este un fapt comun în rândul femeilor adulte din SUA. Deficitul de iod se dezvoltă atunci când aportul scade sub 20 µg/zi. Drept consecinţă se produce mărirea de volum a glandei tiroide cu posibila apariţie de noduli multipli (guşă endemică). De obicei pacienţii rămân eutiroidieni; dar, cu toate acestea, deficitul sever la adulţi poate cauza hipotiroidism clinic manifest (mixedem endemic) ce poate determina la femei anovulaţie, infertilitate, hipertensiune gestaţională, avort spontan în primul trimestru şi moartea fătului in utero.

Manifestările apărute la copiii mici sunt rezultatul deficitului matern de iod. Astfel, deficitul matern sever determină retard de creştere, anomalii în dezvoltarea creierului, malformaţii congenitale, iar la sugari produce cretinismul caracterizat prin retard mental, surditate, dificultăţi de mers, deficit statural şi, uneori, hipotiroidism. În concluzie, iodul constituie un element esenţial atât în cursul sarcinii cât şi în perioada lactaţiei, pentru  facilitarea dezvoltării neurologice continue a copilului mic5;6.

Determinarea nivelului de iod serveşte ca indicator important al aportului alimentar adecvat de iod, dar şi al supraîncărcării, ce poate apărea în cursul terapiei cu diverse medicamente, cum ar fi amiodarona4.

Toxicitatea cronică se poate dezvolta atunci când aportul de iod depăşeşte 1,1 mg/zi. Majoritatea persoanelor care ingeră cantităţi mari de iod rămân eutiroidiene; unele persoane însă, în special cele care anterior au fost deficitare, dezvoltă hipertiroidie. In mod paradoxal, captarea excesivă de iod de către tiroidă poate inhiba sinteza hormonilor tiroidieni (efectul Wolff-Chaikoff). Astfel, toxicitatea poate provoca în cele din urmă guşă, hipotiroidism sau mixedem. Cantităţi foarte mari de iod pot produce un gust metalic, hipersalivaţie, iritaţie gastrointestinală, precum şi leziuni acneiforme. La pacienţii expuşi la cantităţi mari de substanţe radiologice de contrast sau diverse medicamente ce conţin iod este necesar să se monitorizeze funcţia tiroidiană5.

Recomandări pentru determinarea iodului

– determinarea statusului iodului în organism;
– monitorizarea nivelului de iod la persoanele cărora li se administrează medicamente care conţin iod;
– monitorizarea ratei de excreţie a iodului ca indicator al terapiei zilnice de substituţie4;6.

Pregătire pacient – nu este necesară o pregătire specială3.

Specimen recoltat – o probă de urină spontană3.

Recipient de recoltare eprubeta pentru urină3.

Prelucrare necesară după recoltare – urina se menţine la 2-8°C până în momentul lucrului3.

Cantitate recoltată – cca. 5 mL3.

Stabilitate probă – urina este stabilă 7 zile  la 2-8°C3.

Metodăplasmă cuplată inductiv cu spectrometrie de masă (ICP/MS)3.

Valori de referinţă şi interpretarea rezultatelor 

Iod urinar: se poate exprima atât în μg/L (vezi tabelul) fie în μg/creatinină (valori de referinţă: 11-403).

În funcţie de valoarea iodului urinar se poate evalua statusul iodului în organism:

Nivel iod urinar  (μg/L)

Statusul iodului în organism

<20

Deficit sever

20 – 49

Deficit moderat

50 – 99

Deficit uşor

100 – 199

Aport de iod optim

200 – 299

Aport de iod mai mult decât adecvat

>299

Aport de iod în exces

Valoarea cut-off pentru deficitul de iod a fost stabilită de Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) ca fiind 100 μg/L. OMS a constatat că în populaţiile care prezintă valori medii ale iodului urinar sub acest cut-off prevalenţă guşei creşte semnificativ.

Pacienţii cărora li s-au administrat substanţe de contrast sau medicamente pe bază de iod (amiodarona), vor prezenta valori serice şi urinare crescute3;4;6.

Limite şi interferenţe

Un nivel seric crescut de gadoliniu interferă cu testele la metale, de aceea în cazul în care au fost administrate substanţe de contrast cu gadoliniu, recoltarea trebuie amânată cel puţin 48 de ore.
Dezinfectanţii care conţin iod (cum ar fi Betadina) nu trebuie utilizaţi la locul de puncţie venoasă4.

 

Bibliografie

1. Brown-Grant, K. Extrathyroidal iodide concentrating mechanisms. In Physiol Rev. , 1961, 41: 189.
2. Florentina Moldovanu. Micromineralele – nutrienţi esenţiali pentru sănătatea copilului. În Medicina Modernă, Vol. XII – Nr. 7 (iulie 2005).
3. Laborator Synevo. Referinţe specifice tehnologiei de lucru utilizate 2010. Ref Type: Catalog.
4. Mayo Clinic, Mayo Medical Laboratories. Test Catalog. Iodine, Serum. Iodine, Urine. www.mayomedicallaboratories.com. Ref Type: Internet Communication.
5. The Merck Manuals for Healthcare Professional. Iodine. Ref Type: Internet Communication http://www.merck.com/mmpe/sec01/ch005/ch005e.html.
6. Patrick L. Iodine: deficiency and therapeutic considerations. In Altern Med Rev, 2008, 13: 116.
Abonează-te la Newsletter