facebook

Insulină

42 Lei
Trimite pe e-mail acest articol
Printeaza acest articol

Informaţii generale

Insulina este un hormon polipeptidic produs de celulele β ale insulelor Langerhans pancreatice. Molecula de insulină este alcătuită din 2 lanţuri polipeptidice: lanţul α cu 21 aminoacizi şi lanţul β cu 30 aminoacizi, unite prin două punţi disulfidice4. Insulina şi peptidul C sunt produse de pancreas ca rezultat al clivării proteolitice a proinsulinei3;6.

Reglarea secreţiei de insulină se face predominant prin nivelul glicemiei. Secreţia de insulină este stimulată de hiperglicemie, unii aminoacizi, hormoni ca glucagonul, gastrina, secretina, colecistokinina3;5;6. Secreţia insulinică este inhibată de hipoglicemie, somatostatina, adrenalina şi noradrenalina3;5.

Acţiunea insulinei este mediată de receptori specifici şi constă în principal din facilitarea asimilării glucozei la nivelul celulelor hepatice, adipoase şi musculare; aceasta constituie baza acţiunii hipoglicemiante3;4;6.

Prin activarea atât a proceselor de stocare a glucozei sub formă de glicogen, cât şi a sintezei lipidelor şi proteinelor pe seama glucidelor alimentare, precum şi prin inhibarea proceselor de gluconeogeneză hepatică, insulina deţine alături de alţi hormoni anabolizanţi un important rol fiziologic în creşterea rezervelor energetice ale organismului3.

Reglarea secreţiei de insulină se realizează şi printr-un mecanism neuro-reflex, cu participarea centrilor glicoreglatori hipotalamici şi a nervilor insulinosecretori vago-simpatici3.

Mecanismul de acţiune al insulinei asupra celor 3 metabolisme este complex şi diferit de la un ţesut la altul. Captarea şi stocarea glucozei în ficat presupune inhibarea glicogenfosforilazei şi activarea fosfofructokinazei şi glicogensintetazei de către insulină. La nivel muscular şi adipos, insulina facilitează transportul glucozei cu ajutorul unei proteine transportoare prin mecanismul difuziunii active3. Insulina se combină cu o proteină-receptor care activează sistemul de transport membranar şi echipamentul enzimatic necesar degradării glucozei la nivel celular. Acest receptor insulinic este o proteină formată din două subunităţi glicoproteice α şi alte două subunităţi β unite prin punţi disulfidice. Subunităţile α sunt extracelulare, iar cele β sunt transmembranare, cu activitate tirozinkinazică3;6. Creierul este singurul ţesut permeabil la glucoză fără participarea insulinei, de aceea scăderea glucozei în sânge la valori sub 50 mg/dL provoacă ameţeli, convulsii, eventual comă hipoglicemică3.

Un dezechilibru în metabolismul insulinic duce la influenţarea masivă a unui număr semnificativ de procese metabolice. O concentraţie prea scăzuta de insulină liberă, biologic activă, poate duce la dezvoltarea diabetului zaharat. Posibile cauze ale acestuia includ:

• distrugerea celulelor beta (diabetul de tip I)
• reducerea efectului insulinei sau a sintezei pancreatice (diabetul de tip II)
• existenţa anticorpilor circulanţi antiinsulinici
• eliberarea întârziată a insulinei sau
• absenţa receptorilor celulari insulinici (sau receptori inadecvaţi)

Pe de altă parte, secreţia insulinică autonomă neregulată este în general cauza hipoglicemiei. Această condiţie este dată de inhibarea gluconeogenezei, de exemplu ca rezultat al unei insuficienţe renale sau hepatice, adenoamelor sau carcinoamelor de celule insulare. Există şi situaţii în care hipoglicemia poate fi provocată, deliberat (scop diagnostic sau terapeutic) sau accidental (supradozare insulină, hipoalimentaţie).

Determinarea insulinei poate fi efectuată în asociere cu testul de toleranţă la glucoză sau cu glicemia bazală (à jeun)3;5;6.

Recomandări pentru determinarea insulinei – evaluarea pacienţilor cu hipoglicemii à jeun5;6.

Pregătire pacient à jeun (pe nemâncate) – minim 7 ore4.

Specimen recoltat sânge venos4.

Recipient de recoltare vacutainer fără anticoagulant, cu/fără gel separator4.

Prelucrare necesară după recoltare se separă serul prin centrifugare; se lucrează serul proaspăt; dacă acest lucru nu este posibil, serul se păstrează la 2-8°C sau la -20°C4.

Volum probă – minim 0.5 mL ser4.

Cauze de respingere a probei – specimen intens hemolizat4.

Stabilitate probă serul separat este stabil 7 zile la 2-8°C; 3 luni la -20°C; nu decongelaţi/recongelaţi4.

Metodă imunochimică cu detecţie prin electrochemiluminiscenţă (ECLIA)4.

Valori de referinţă 2.6-24.9 µU/mL4.

Factor de conversie: µU/mL= pmol/L x 0.146; pmol/L = µU/mL x 6.84.

Limita de detecţie0.20 μU/mL (1.39 pmol/L)4. 

Valori de alertă clinică – > 35 µU/mL1.

Interpretarea rezultatelor

Hipoglicemia à jeun (< 45 mg/dL) în asociere cu niveluri crescute de insulină este sugestivă pentru diagnosticul de insulinom. Pentru creşterea sensibilităţii testului în depistarea tumorilor pancreatice secretante de insulină, glucoză şi insulină se pot doza după o pauză alimentară mai mare (maximum 72 ore – perioada în care pacientul  consumă doar lichide, fără calorii sau cafeină). Testul se efectuează numai în condiţii de spitalizare şi este util pentru excluderea cazurilor de hipoglicemie reactivă5.

Limite şi interferenţe

Determinarea insulinei nu prezintă utilitate clinică în diagnosticul diabetului zaharat.
In trimestrele II şi III de sarcină există o rezistenţă relativă la insulină, cu o creştere a nivelului insulinei şi hipoglicemie progresivă5.
La indivizii obezi nivelurile de insulină à jeun sunt mai mari decât la adulţii cu greutate normală.

Hipoglicemia provocată prin administrarea de insulină poate mima un insulinom. În astfel de situaţii este utilă dozarea peptidului C. Peptidul C rezultă prin clivarea proinsulinei în celulele beta şi nu se regăseşte în insulina farmaceutică. Prin urmare, în cazurile de hipoglicemie provocată se întâlnesc niveluri crescute de insulină însoţite de niveluri scăzute de peptid C, în timp ce în insulinom se obţin valori crescute atât pentru insulină cât şi pentru peptidul C5.

• Medicamente

Creşteri: acetohexamida, albuterol, aminoacizi, aspirina, beclometazona,  clorpropamida, ciproheptadin (la persoane care nu au diabet), contraceptive orale, danazol, glipizid, gliburid, gluconat de calciu (la nou născuţi), hidroclorotiazida, hormon de creştere, insulina, interferon alfa-2a, levodopa, lisinopril, medroxiprogesteron, niacina (doze mari), prednisolon, secretina (i.v.), spironolactona, streptozocin, sucroza, terbutalina, tolazamida, tolbutamida, verapamil2.

Scăderi: blocanţi betaadrenergici (ex.: propranolol), calcitonina, clorpropamida (când nivelul iniţial este înalt), cimetidina, clofibrat, diazoxid, doxazosin, fenformin, fenobarbital, fenitoin, furosemid, metformin, nifedipin, tiazide, tolbutamida (la unii pacienţi)2.

• Interferenţe analitice

Pot produce interferenţe cu unele componente ale kit-ului şi conduce la rezultate neconcludente următoarele:

– tratamentul cu biotină în doze mari (>5 mg/zi); de aceea se recomandă ca recoltarea de sânge să se facă după minimum 8 ore de la ultima administrare;
– titrurile foarte crescute de anticorpi anti-streptavidina şi anti-ruteniu4.

 

 Bibliografie

1. Frances Fischbach. Chemistry Studies. In A Manual of Laboratory and Diagnostic Tests. Lippincott Williams & Wilkins, USA, 8 Ed., 2009, 345-347.
2. Frances Fischbach. Effects of the Most Commonly Used Drugs on Frequently Ordered Laboratory Tests. In A Manual of Laboratory and Diagnostic Tests. Lippincott Williams & Wilkins, USA, 8 Ed., 2009, 1243-1244.
3. Ion Haulica. Insulina. În Fiziologie umană. Editura Medicală, România, Ed. 2, 2002, 813-818.
4. Laborator Synevo. Referinţele specifice tehnologiei de lucru utilizate. 2010. Ref Type: Catalog.
5. Laboratory Corporation of America. Directory of Services and Interpretive Guide. Insulin. www.labcorp.com 2010. Ref Type: Internet Communication.
6. Lothar Thomas. Insulin, C-peptide, proinsulin. In Clinical Laboratory Diagnostics-Use and Assessment of Clinical Laboratory Results. TH-Books Verlagsgesellschaft mbH, Frankfurt /Main, Germany, 1 Ed., 1998, 153-154.
Abonează-te la Newsletter