Beta amiloid 42 in lichid cefalo-rahidian

Determinarea de Beta amiloid 42 in lichid cefalo-rahidian (LCR) este recomandată pentru diagnosticul diferețial al bolii Alzheimer cu alte forme de demență, în combinație cu proteine tau.

Beta 42-amiloidul (beta amiloid) și proteinele tau, prezente in LCR sunt adesea efectuate în același timp pentru a ajuta la transarea suspiciunii de boala Alzheimer (AD). Creșterea producției de beta 42 amiloid în creier poate duce la formarea plăcilor de amiloid; o scădere a beta-amiloidului asociate cu niveluri crescute de proteine tau sau fosfo-tau, poate prezice apariția bolii AD. Boala Alzheimer este diagnosticată în prezent pe baza modificărilor cognitive și prin excluderea altor cauze ale acestor modificări. De cele mai multe ori, diagnosticul este confirmat definitiv post-mortem, prin explorarea modificărilor microscopice din țesutul cerebral. Evaluarea microscopică implică identificarea numărului de plăci amiloide precum și a celui de aglomerari specifice neurofibrilare, din substanta cerebrala. Modificările caracteristice ale RMN sau PET) și / sau amiloid beta scăzut, insotite de niveluri ridicate de proteine ​​tau în LCR, ajuta la stabilirea diagnosticului.

Informații generale

Peptidele β-amiloide sunt fragmente proteolitice de 39- 44 aminoacizi, derivate din proteina precursoare amiloidă (APP), o glicoproteină transmembranară care este codificată de cromozomul 21 și exprimată în majoritatea celulelor de mamifere¹. Fragmentele de amiloid formează nucleul plăcilor senile din boala Alzheimer și sunt implicate ca factor determinant major, în această patologie^2,3. β-amiloid-ul^1-42 este cel mai toxic dintre aceste specii in vitro și in vivo și este componenta principală a nucleului plăcii senile. Mutațiile genetice care au ca rezultat creșterea producției de β-amiloid_1-42 și, în consecință, o apariție si evoluție accelerată a bolii Alzheimer, oferă dovezi că β-amiloid_1-42 joacă un rol central în patogenia acestei tulburări^4-6. Mai mult, creierul unui pacient cu boala Alzheimer este supus unui stres oxidativ crescut, măsurat prin oxidarea proteinelor și peroxidarea lipidelor^6,7. S-a demonstrat că β-amiloid_1-42 induce oxidarea proteinelor și peroxidarea lipidelor in vitro și in vivo ^8,9. Coroborate, toate aceste descoperiri susțin rolul central al β-amiloid_1-42 în patogeneza bolii Alzheimer ca mediator al stresului oxidativ¹⁰.

Pe lângă depunerile de amiloid, aceste fragmente proteolitice au fost detectate în plasmă și lichidul cefalorahidian^4,5. Evaluarea rolului biomarkerilor din lichiul cefalorahidian este utilă atunci când este luată în considerare necesitatea unor instrumente fiabile pentru diagnosticarea precoce a bolii Alzheimer si urmarirea evoluției aesteia catre demență. Modificările biomarkerilor în LCR apar cu ani sau chiar cu zeci de ani înainte de apariția simptomelor clinice^5,6, ceea ce le face un instrument de diagnostic ideal, în stadiul incipient al bolii Alzheimer.

Recomandări pentru determinarea beta amiloid 42 din lichidul cefalorahidian³

• Diagnosticarea bolii Alzheimer si urmarirea progresiei sale catre dementa Alzheimer

Pregătire pacient

• Pacientul în poziția puncției lombare²
• Volum probă: 1 ml ( minim 500 microlitri)

Specimen recoltat –lichid cefalorahidian²

Recipient de recoltare – tub steril²

Stabilitate probă –2 luni la -20°C. Înainte de congelare, proba ar trebui centrifugată pentru a înlătura eventualele componente celulare.

Prelucrare necesară după recoltare²

• Se centrifughează
• Se alicotează și se depozitează la congelator la -80^oC

Metodă –EIA²

Valoare de referință: <375 pg/ml

Bibliografie

1. Lewczuk, P., Lelental, N., Spitzer, P., Maler, J. M., & Kornhuber, J. (2015). Amyloid-β 42/40 cerebrospinal fluid concentration ratio in the diagnostics of Alzheimer’s disease: validation of two novel assays. Journal of Alzheimer’s disease : JAD, 43(1), 183–191. https://doi.org/10.3233/JAD-140771
2. Butterfield, D. A., & Boyd-Kimball, D. (2004). Amyloid beta-peptide(1-42) contributes to the oxidative stress and neurodegeneration found in Alzheimer disease brain. Brain pathology (Zurich, Switzerland), 14(4), 426–432. https://doi.org/10.1111/j.1750-3639.2004.tb00087.x
3. Morgese, M. G., Schiavone, S., & Trabace, L. (2017). Emerging role of amyloid beta in stress response: Implication for depression and diabetes. European journal of pharmacology, 817, 22–29. https://doi.org/10.1016/j.ejphar.2017.08.031
4. Elbaum, D., Brzyska, M., Bacia, A., & Alkon, D. L. (2000). Implication of novel biochemical property of beta-amyloid. Biochemical and biophysical research communications, 267(3), 733–738. https://doi.org/10.1006/bbrc.1999.2024
5. Murakami, K., Irie, K., Morimoto, A., Ohigashi, H., Shindo, M., Nagao, M., Shimizu, T., & Shirasawa, T. (2003). Neurotoxicity and physicochemical properties of Abeta mutant peptides from cerebral amyloid angiopathy: implication for the pathogenesis of cerebral amyloid angiopathy and Alzheimer’s disease. The Journal of biological chemistry, 278(46), 46179–46187. https://doi.org/10.1074/jbc.M301874200
6. Butterfield DA, Lauderback CM (2002). Lipid peroxidation and protein oxidation in Alzheimer’s disease brain: potential causes and consequences involving amyloid beta-peptideassociated free radical oxidative stress. Free Rad Biol Med 32:1050-1060.
7. Butterfield DA, Drake J, Pocernich C, Castegna A (2001) Evidence of oxidative damage in Alzheimer’s disease brain: central role for amyloid beta-peptide. Trends Mol Med 7:548-554.
8. Subbarao KV, Richardson JS, Ang LC (1990) Autopsy samples of Alzheimer’s cortex show increased peroxidation in vitro. J Neurochem 55:342-345.
9. Yatin SM, Varadarajan S, Link CD, Butterfield DA (1999) In vitro and in vivo oxidative stress associated with Alzheimer’s amyloid β-peptide 1-42.Neurobiol Aging 20:325-330.
10. Schoonenboom, N. S., Mulder, C., Vanderstichele, H., Van Elk, E. J., Kok, A., Van Kamp, G. J., Scheltens, P., & Blankenstein, M. A. (2005). Effects of processing and storage conditions on amyloid beta (1-42) and tau concentrations in cerebrospinal fluid: implications for use in clinical practice. Clinical chemistry, 51(1), 189–195. https://doi.org/10.1373/clinchem.2004.039735