Oreionul: una dintre „bolile copilariei”
Parotidita epidemică, cunoscută și ca oreion, este o boală acută infecțioasă, contagioasă, declanșată de virusul urlian, care se manifestă prin inflamația (tumefierea) glandelor parotide (uni sau bilaterală), principalele glande salivare și/ sau afectare nervoasă. Prima descriere a bolii oreion a fost facută de Hipocrate, apoi la sfârșitul secolului XIX, oreionul a fost diferențiat de adenita acută, iar în prezent face parte din marele grup de „boli ale copilariei”.
Oreionul și sursa de infecție
Virusul urlian face parte din familia Paramyxoviridae, fiind un virus ARN cu diametrul de 90-180 nm și care, la temperatura camerei, își pierde infecțiozitatea în 3-4 ore.
Oreionul este endemic în populația urbană, evoluează epidemic în colectivitățile urbane, afectând cu precădere copii în vârstă de 6-10 ani. Boala – oreion – este mai frecventă în sezonul rece, iarna și la începutul primăverii.
Sursa de infecție este reprezentată atât de bolnavii cu manifestări clinice, cât și de cei cu forme asimptomatice de boală, transmiterea făcându-se direct, aerogen, prin intermediul picăturilor Flugge, de obicei după un contact prelungit sau repetat.
Perioada de contagiozitate începe cu 2-6 zile înaintea debutului bolii și durează încă 7-10 zile după apariția primelor manifestări clinice.
Receptivitatea este generală, copiii născuți din mame imune fiind protejați prin anticorpii materni timp de 6 – 12 luni după naștere. Imunitatea apărută după boală este puternică și durabilă, reîmbolnăvirile fiind excepționale.
Virusul patrunde în organism prin mucoasa faringiană și respiratorie, unde se și multiplică, producând apoi o viremie urmată de localizarea virusului în organele pentru care prezintă un tropism deosebit: glandele cu secreție exocrină (salivare, gonade, pancreas) și sistemul nervos central.
Oreionul: simptomele și investigațiile de laborator pentru diagnosticare
70-90% dintre copiii de 4-15 ani dezvoltă boala clinică, iar 5-20% dintre adulți prezintă și dureri la nivelul testiculelor (orhita) sau dureri abdominale (ooforita la femei). Clinic, boala prezintă 3 perioade distincte:
- incubația (de obicei 17-21 zile);
- perioada de invazie (scurtă, 12-36 ore);
- perioada de stare, dominată de tumefacția parotidiană și simptomatologia legată de aceasta. Boala debuteaza lent, cu febră ușoară, astenie fizică, dureri musculare, anorexie, cefalee, ce sunt urmate de o creștere rapidă și dureroasă a glandei parotide în următoarele 2-3 zile. La început tumefierea parotidei apare unilateral, iar după câteva zile se produce și afectarea parotidei de partea opusă. Dacă sunt afectate ambele glande parotide, fața copilului are un aspect de “pară”.
Diagnosticul este în principal clinic, dar și epidemiologic – lipsa oreionului în antecedente și contact infectant în urmă cu 16-18 zile.
Investigațiile de laborator evidențiază anticorpii specifici de tip IgM sau IgG. Depistarea imunoglobulinei M specifice (IgM) poate ajuta la diagnosticarea oreionului, deși un rezultat pozitiv IgM sugerează un caz probabil de oreion, mai degrabă decât confirmat. Totodată, diagnosticul serologic al oreionului necesită identificarea unei creșteri semnificative a titrului anticorpilor IgG (de patru ori sau mai mult). Prezența anticorpilor de tip IgG fără anticorpii din clasa IgM detectabili sugerează o infecție trecută cu virus urlian sau imunizare prin vaccinare.
Virusul urlian poate fi izolat din salivă, exsudat faringian, LCR, sânge, urină sau lapte matern. Confirmarea infecției se realizează prin detectarea de ARN viral prin PCR, o metodă utilizată în anumite situații clinice.
Hemograma evidențiază leucopenie cu limfocitoză sau uneori, leucocitoză cu limfocitoză. Nivelul amilazei în ser și urină este frecvent crescut, chiar și în afara afectării pancreatice, prin leziuni parotidiene.
Evoluția este favorabilă în aproape toate cazurile confirmate, însă uneori pot apărea complicații cum ar fi: afectarea sistemului nervos central (meningita/ encefalita), pancreatita (<5% din cazuri), miocardita și pericardita urliană (cazuri destul de rare), artrita, ce poate simula un reumatism articular acut, pneumonia interstițială, nefrita. În anumite cazuri poate apărea surditatea temporară sau definitivă.
Oreionul: conduită terapeutică și preventivă
Tratamentul este simptomatic, se recomandă repaus la pat 10-14 zile, alimentație compusă din preparate semisolide, evitarea preparatelor cu conținut crescut de zahăr, iar antiinflamatoarele nesteroidiene se indică în fenomenele inflamatorii importante și în meningita urliană. Punga cu gheață și aplicarea unui suspensor se iau în considerare în orhită.
Vaccinarea antiurliană, ca metodă profilactică, practicată și în țara noastră a schimbat epidemiologia acestei infecții. Vaccinul este administrat în asociere cu cel antirujeolic și antirubeolic (ROR), vizând astfel și alte două “boli ale copilăriei”. Se estimează o eficiență de 62-91% pentru o singură doză de vaccin administrată; în cazul a două doze de vaccin eficiența este mai mare de 95%. Vaccinarea determină producerea de anticorpi neutralizanți specifici.
Referințe:
- Tratat de Pediatrie, Editia a I-a, Autor: Prof Univ. Dr. Eugen Pascal Ciofu
- Nathan Litman. Stephen G. Baum Mumps Virus. In Mandell, Douglas,and Bennett’s Principles and Practice of Infectious Diseases, 7th edition, Churchill Livingstone, Elsevier, 2010, 2201-2206.
- www.cdc.gov Mumps. Ref Type: Internet Communication.
