Peritonita este o inflamație a peritoneului, membrana seroasă care căptușește cavitatea abdominală și acoperă organele interne. Această inflamație apare, de obicei, ca urmare a unei infecții bacteriene sau, mai rar, fungice, care ajunge în cavitatea peritoneală în urma unei perforații a unui organ abdominal (cum ar fi apendicele, stomacul, intestinul sau vezica biliară) ori în contextul unor proceduri medicale invazive.

Cuprins:

Ce este peritonita?

Peritonita este o inflamație a peritoneului, membrana seroasă care căptușește cavitatea abdominală și acoperă organele interne. Această inflamație apare, de obicei, ca urmare a unei infecții bacteriene sau, mai rar, fungice, care ajunge în cavitatea peritoneală în urma unei perforații a unui organ abdominal (cum ar fi apendicele, stomacul, intestinul sau vezica biliară) ori în contextul unor proceduri medicale invazive.

Tipuri de peritonită

Peritonita poate fi clasificată după mai multe criterii, în funcție de mecanismul de apariție, extinderea procesului inflamator și caracterul infecției. Această clasificare are importanță clinică și terapeutică, deoarece orientează abordarea diagnostică, strategia terapeutică și prognosticul pacientului.

După mecanismul de apariție

a. Peritonita primară (spontană)

Apare fără o leziune evidentă a unui organ intraabdominal. Cel mai frecvent, este cauzată de diseminarea hematogenă sau limfatică a microorganismelor din alte focare de infecție (ex.: la pacienți cu ciroză hepatică și ascită). Este de obicei monomicrobiană.

b. Peritonita secundară

Este cea mai frecventă formă. Apare prin perforația unui organ cavitar (apendice, stomac, intestin, vezică biliară etc.) sau prin traumatisme, intervenții chirurgicale ori ischemii intestinale. Este, de regulă, polimicrobiană (implică flora intestinală mixtă).

c. Peritonita terțiară

Reprezintă o infecție persistentă sau recurentă după tratamentul unei peritonite secundare. Se întâlnește în special la pacienți imunodeprimați sau cu afecțiuni severe.

După extindere

a. Peritonita localizată – inflamația este limitată la o anumită regiune abdominală, de obicei delimitată de epiploon sau organele învecinate, ceea ce poate conduce la formarea unor colecții delimitate sau abcese intraabdominale.

b. Peritonita generalizată – inflamația se extinde în toată cavitatea peritoneală; este o formă severă, reprezintă o urgență medico-chirurgicală cu risc major de sepsis și șoc septic.

După etiologie (agent cauzal)

  • Bacteriană – cel mai frecvent tip (cauzată de bacterii provenite, în majoritatea cazurilor, din tractul digestiv: E. coli, Enterococcus, Bacteroides etc.)
  • Fungică – mai rară, apare mai ales la pacienți imunocompromiși. Agenții etiologici sunt reprezentați cel mai adesea de specii din genul Candida.
  • Chimică / sterilă – cauzată de iritația peritoneului de către substanțe neinfecțioase (ex.: bilă, suc gastric, urină, sânge, suc pancreatic).

Cum și de ce apare peritonita – Cauze

Peritonita apare atunci când peritoneul - membrana seroasă care căptușește cavitatea abdominală și acoperă organele interne - este contaminat de microorganisme patogene sau este expus la substanțe cu efect iritant provenite din organele abdominale. Procesul inflamator rezultat declanșează o reacție locală intensă și poate progresa rapid spre sepsis și insuficiență multiplă de organ în absența unui tratament prompt.

Peritonita secundară (cea mai frecventă formă)

Aceasta apare în urma perforării unui organ abdominal sau a leziunilor viscerale care permit conținutului septic sau chimic să pătrundă în cavitatea peritoneală. În majoritatea cazurilor, infecția este polimicrobiană, implicând bacterii aerobe și anaerobe din flora intestinală.
Cauze frecvente:

  • Apendicită perforată – eliberarea conținutului intestinal și a bacteriilor în cavitatea abdominală.
  • Perforație gastrică sau duodenală (ulcer perforat) – scurgerea acidului gastric și a bacteriilor în cavitatea abdominală.
  • Perforație intestinală (în diverticulită, tumori, traumatisme, boală inflamatorie intestinală).
  • Colecistită acută cu perforație – extravazarea bilei infectate în cavitatea peritoneală.
  • Ruptură de viscer abdominal post-traumatică sau post-operatorie.
  • Ischemie intestinală – necroza peretelui intestinal favorizează translocarea bacteriilor din lumenul digestiv.

Peritonita primară (spontană)

Se produce fără o sursă evidentă intraabdominală de infecție, prin diseminarea microorganismelor pe cale hematogenă, limfatică sau translocare bacteriană din intestin.
Cauze principale:

  • Ciroză hepatică cu ascită – cea mai comună situație, prin translocarea bacteriilor din intestin către lichidul ascitic.
  • Sindrom nefrotic sau dializă peritoneală – contaminarea lichidului de dializă.
  • Bacteriemii sistemice – răspândirea infecției prin sânge.

Peritonita terțiară

Reprezintă o recidivă sau o infecție persistentă după tratamentul unei peritonite secundare.
Mecanism: rezistența microbiană, imunosupresia pacientului, drenaj inadecvat al focarului septic sau persistența unui material străin  intraabdominal.  Această formă este asociată cu o evoluție prelungită și un prognostic mai rezervat.

Peritonita chimică (sterilă)

Se produce prin iritația peritoneului de către substanțe neinfecțioase, urmată adesea de o suprainfecție bacteriană secundară.

Cauze posibile:

  • Reflux de bilă, suc pancreatic, urină sau sânge în cavitatea peritoneală;
  • Perforația unui chist ovarian sau ruptura organelor parenchimatoase;
  • Proceduri medicale invazive (puncții, cateterizări, laparoscopii).

Factori favorizanți

Anumiți factori cresc riscul de apariție a peritonitei:

  • Intervenții chirurgicale abdominale recente;
  • Imunodepresie (diabet, tratamente cortizonice, chimioterapie);
  • Afecțiuni cronice hepatice sau renale;
  • Traumatisme abdominale.

În esență, peritonita se dezvoltă atunci când integritatea barierei peritoneale este compromisă, permițând pătrunderea microorganismelor, a conținutului visceral sau a unor substanțe iritante în cavitatea abdominală. Acest proces declanșează o reacție inflamatorie intensă, care poate evolua rapid către sepsis, șoc septic și insuficiență multiplă de organ în absența unui tratament prompt.

Peritonita – Simptome

Manifestările clinice ale peritonitei reflectă răspunsul inflamator intens al peritoneului și, adesea, extinderea procesului infecțios în întregul organism. Simptomele pot varia în funcție de cauza, localizarea și severitatea inflamației, însă există un tablou clinic caracteristic care trebuie să ridice suspiciunea imediată de urgență abdominală.

1. Durerea abdominală

  • Este principalul simptom al peritonitei.
  • Inițial poate fi localizată (de exemplu, în fosa iliacă dreaptă, în apendicită), dar devine rapid difuză și intensă, pe măsură ce inflamația se extinde.
  • Durerea se accentuează la mișcare, tuse, respirație profundă sau la palpare — pacientul preferă să stea nemișcat.
  • În formele severe, durerea poate fi însoțită de rigiditate musculară (contractură de apărare), descrisă clasic ca ”abdomen de lemn”.

2. Semne digestive

  • Greață și vărsături, adesea persistente;
  • Anorexie și balonare abdominală (meteorism);
  • Absența tranzitului intestinal (ileus paralitic) – abdomenul este destins, cu oprirea eliminării gazelor și materiilor fecale;
  • În unele cazuri, poate apărea diaree la debut, înaintea instalării ileusului.

3. Semne generale de infecție și sepsis

  • Febră (de obicei înaltă, peste 38°C);
  • Tahicardie, tahipnee și, în cazurile severe, hipotensiune;
  • Transpirații reci, frison, stare generală profund alterată;
  • În formele avansate, pot apărea confuzie, letargie sau semne de șoc septic.

4. Semne obiective la examenul clinic

  • Sensibilitate abdominală difuză, cu durere accentuată la palpare sau la decompresie bruscă (semnul Blumberg);
  • Contractură musculară involuntară („abdomen de lemn”);
  • Reducerea sau absența zgomotelor intestinale (ileus paralitic);
  • În peritonitele localizate, semnele pot fi limitate la o regiune abdominală corespunzătoare focarului primar (de exemplu, semne de apendicită sau colecistită perforată).

5. Simptome sistemice asociate

  • Deshidratare (gură uscată, scăderea diurezei);
  • Paloare, slăbiciune marcată;
  • În formele severe, instalarea insuficienței multiple de organ (renală, respiratorie, circulatorie).

6. Particularități

  • La vârstnici, copii sau pacienți imunodeprimați, simptomele pot fi atenuate sau nespecifice, ceea ce întârzie diagnosticul;
  • În peritonita primară (spontană), tabloul clinic este uneori mai puțin zgomotos, cu dureri difuze moderate, alterarea stării generale și febră persistentă.

Peritonita la copii 

Peritonita reprezintă una dintre cele mai grave urgențe abdominale la copil, fiind adesea o complicație a apendicitei acute perforate. Deși mecanismele inflamatorii sunt similare cu cele ale adultului, particularitățile anatomice și fiziologice ale copilului determină evoluții mai rapide și simptome adesea mai puțin specifice, ceea ce poate întârzia diagnosticul.

Cauze principale la copil

  • Apendicita acută perforată este cea mai frecventă cauză de peritonită la copil, reprezentând peste 70–80% dintre cazuri.
    • La copii mici, peretele apendicular este mai subțire, iar procesul inflamator evoluează rapid spre perforație.
    • De asemenea, diagnosticul precoce este adesea dificil din cauza simptomelor nespecifice și a capacității limitate a copilului de a descrie durerea.
  • Alte cauze posibile includ:
    • Perforația intestinală (diverticul Meckel, traumatisme, invaginație intestinală necrozată).
    • Peritonita spontană bacteriană în contextul cirozei sau sindromului nefrotic.
    • Infecții secundare după intervenții chirurgicale sau cateterism peritoneal.

Fiziopatologie

În apendicita acută complicată, perforația apendicelui permite pătrunderea  conținutului purulent și bacterian în cavitatea peritoneală. Acest contact direct declanșează o reacție inflamatorie intensă a peritoneului, cu acumulare de exsudat purulent, ileus paralitic și, uneori, formarea de abcese intraabdominale.

Copilul, având o imunitate în dezvoltare și o reacție inflamatorie generalizată mai intensă, poate dezvolta rapid sepsis și insuficiență multiplă de organ dacă nu este tratat prompt.

Manifestări clinice

  • Durere abdominală intensă, inițial localizată periombilical sau în fosa iliacă dreaptă, apoi difuză.
  • Vărsături repetate, anorexie, febră.
  • Abdomen dureros și rigid, copilul refuză mobilizarea.
  • Letargie, iritabilitate, respirație superficială.
  • În formele severe: semne de deshidratare, tahicardie, stare generală alterată.

La sugari și copii mici, semnele pot fi atipice – distensie abdominală, refuzul alimentației, plâns continuu, febră moderată sau hipotermie.

Complicațiile peritonitei apendiculare

  • Abcese intraabdominale sau pelviene;
  • Ileus paralitic prelungit;
  • Sepsis și șoc septic;
  • Aderențe peritoneale cu risc de ocluzie intestinală tardivă;
  • În cazuri rare, insuficiență multiorganică.

Importanța diagnosticului precoce

Diagnosticul rapid al apendicitei la copil este esențial pentru prevenirea perforației și a peritonitei secundare. O examinare clinică atentă corelată cu analizele de laborator (leucocitoză, CRP crescut) și ecografia abdominală au un rol decisiv în stabilirea rapidă a diagnosticului. Astfel, peritonita la copii, în special cea secundară apendicitei acute perforate, este o urgență majoră care necesită intervenție chirurgicală promptă și tratament antibiotic adecvat. Evoluția este, în general, favorabilă dacă diagnosticul este stabilit la timp, însă întârzierea tratamentului poate duce la complicații severe și prognostic rezervat.

Peritonita - Posibile complicatii

Peritonita, indiferent de etiologie, reprezintă o afecțiune severă care, în absența unui diagnostic și tratament prompt, poate duce la complicații locale și sistemice cu potențial letal. Evoluția depinde de extinderea procesului inflamator, virulența agentului etiologic, starea generală a pacientului și momentul instituirii tratamentului.

Complicații locale (intraabdominale)

a. Abcese intraabdominale

Pot fi unice sau multiple, localizate între ansele intestinale, în spațiul subhepatic, subfrenic sau pelvin. Reprezintă o evoluție a infecției necontrolate sau o persistență a focarului septic. Se manifestă prin febră prelungită, durere localizată și semne inflamatorii persistente după tratament.

b. Aderențe peritoneale

Rezultă din procesul de vindecare al inflamației peritoneale. Pot provoca ocluzie intestinală mecanică (ocluzie prin bride) chiar la luni sau ani după episodul acut.

c. Fistule și dehiscențe postoperatorii

Pot apărea după intervențiile chirurgicale efectuate în context septic, mai ales asociate infecției persistente sau al vindecării defectuoase a țesuturilor.

d. Peritonită recurentă sau persistentă (terțiară)

Se dezvoltă la pacienții imunocompromiși sau în contextul unui drenaj incomplet al cavității peritoneale.

Complicații sistemice

a. Sepsis și șoc septic

Cea mai gravă complicație a peritonitei. Rezultă din diseminarea bacteriilor și a toxinelor în circulația sistemică. Se manifestă prin febră înaltă, tahicardie, hipotensiune, tulburări de conștiență și insuficiență circulatorie acută. Fără tratament intensiv, evoluează rapid către insuficiență multiplă de organ.

b. Insuficiență multiplă de organ (MODS)

Afectează plămânii (SDRA – sindrom de detresă respiratorie acută), rinichii (insuficiență renală acută), ficatul și sistemul cardiovascular (instabilitate hemo-dinamică). Reprezintă stadiul final al sepsisului sever.

c. Tulburări metabolice și electrolitice

Deshidratarea severă, pierderile prin vărsături și ileusul paralitic duc la dezechilibre hidro-electrolitice și acido-bazice (hipokaliemie, acidoză metabolică).

d. Sindrom de coagulare intravasculară diseminată (CID)

Apare în formele severe de sepsis, fiind caracterizat prin activarea excesivă a sistemului de coagulare și apariția simultană a trombozelor și hemoragiilor.

Complicații tardive

  • Malnutriție și scădere ponderală în cazurile severe sau cu evoluție prelungită;
  • Tulburări de motilitate intestinală postinflamatorii;
  • Recidiva infecției în prezența unui focar septic rezidual.
  • ocluzii intestinale secundare aderențelor peritoneale.

Cum se pune diagnosticul de peritonită?

Diagnosticul de peritonită se bazează pe corelarea datelor clinice, paraclinice și imagistice, având ca obiectiv identificarea inflamației peritoneale, a cauzei subiacente și evaluarea gradului de severitate. Deoarece peritonita este o urgență medico-chirurgicală, stabilirea diagnosticului trebuie să fie rapidă și precisă, pentru a permite inițierea tratamentului imediat.

Diagnosticul clinic

Evaluarea clinică este esențială și, adesea, orientativă pentru diagnostic.

a. Anamneza, în cadrul căreia se urmăresc elemente clinice relevante precum:

  • Debutul brusc al durerii abdominale, localizarea inițială și extinderea ulterioară;
  • Prezența grețurilor, vărsăturilor, febrei, oprirea tranzitului intestinal;
  • Istoric de apendicită, ulcer peptic, litiază biliară, traumatisme abdominale sau intervenții chirurgicale recente.

b. Examenul fizic, unde pot fi observate următoarele semne caracteristice:

  • Durere abdominală difuză și rigiditate musculară („abdomen de lemn”);
  • Sensibilitate maximă la palpare și durere la decompresia bruscă (semnul Blumberg);
  • Abdomen destins, fără zgomote intestinale (ileus paralitic);
  • Semne generale: febră, tahicardie, hipotensiune, paloare, transpirații reci;
  • În formele severe, semne de sepsis sau șoc septic.

Explorări de laborator

Analizele biologice confirmă prezența unui proces inflamator și ajută la evaluarea severității.

  • Hemograma evidențiază leucocitoza cu neutrofilie (uneori leucopenie în sepsis sever);
  • VSH și proteina C reactivă (CRP) și procalcitonina crescute indică intensitatea răspunsului inflamator;
  • Funcția renală și hepatică oferă date privind gradul de afectare sistemică;
  • Electroliți serici (Sodiu, Potasiu și Clor) ajută la identificarea dezechilibrelor hidroelectrolitice și acido-bazice;
  • Hemoculturi: utile pentru identificarea agentului patogen în sepsis;
  • În ascită: puncția peritoneală diagnostică (paracenteză) permite analiza lichidului peritoneal (aspect tulbure, polimorfonucleare >250/mm³, cultură bacteriană pozitivă) confirmă peritonita primară.

Adaugă în coș

Proteina C reactivă (CRP)
Preț: 38.00 lei

Adaugă în coș

Procalcitonina
Preț: 183.00 lei

Adaugă în coș

Sodiu seric
Preț: 24.00 lei

Adaugă în coș

Potasiu seric
Preț: 24.00 lei

Adaugă în coș

Clor seric
Preț: 25.00 lei

Adaugă în coș

Momentan indisponibil

Momentan indisponibil

Explorări imagistice

Imagistica are rolul de a confirma prezența aerului liber, a lichidului peritoneal sau a sursei de perforație.

  • Radiografie abdominală pe gol: poate evidenția aer subdiafragmatic (semn de perforație gastrointestinală);
  • Ecografie abdominală: utilă pentru detectarea lichidului liber, abceselor, colecțiilor, inflamației apendiculare sau biliare;
  • Tomografia computerizată (CT) abdominală: metoda de elecție pentru diagnostic precis – oferă informații detaliate despre extinderea procesului, localizarea perforației și eventuale complicații.

Explorări suplimentare (în cazuri selectate)

  • Laparoscopia diagnostică – permite vizualizarea directă a cavității peritoneale și, în același timp, tratamentul chirurgical al cauzei (de exemplu, apendicectomie).
  • Teste microbiologice – identificarea germenilor implicați pentru adaptarea antibioterapiei.

Diagnosticul diferențial

Se face cu alte afecțiuni acute abdominale care pot mima peritonita:

  • Pancreatită acută;
  • Ocluzie intestinală;
  • Colică biliară sau renală;
  • Perforarea unui ulcer;
  • Gastroenterită acută.

Tratament pentru peritonită

Peritonita reprezintă o urgență medico-chirurgicală majoră, iar tratamentul trebuie instituit prompt, având ca obiective controlul sursei de infecție, limitarea răspunsului inflamator sistemic, combaterea sepsisului și restabilirea echilibrului hidroelectrolitic. Managementul corect presupune o abordare complexă, multidisciplinară, care combină tratamentul medical și chirurgical, adaptat tipului și severității peritonitei.

Principii generale de tratament

  • Spitalizarea imediată, de preferat într-o secție de chirurgie sau terapie intensivă;
  • Stabilizarea pacientului înaintea intervenției (resuscitare volemică, corectarea dezechilibrelor);
  • Administrarea rapidă a antibioticelor cu spectru larg;
  • Identificarea și controlul sursei de infecție (chirurgical sau minim invaziv).

Tratament medical

a. Terapia de susținere generală

  • Reechilibrare hidroelectrolitică prin perfuzii intravenoase (soluții cristaloide și coloidale);
  • Corectarea acidozei metabolice și a tulburărilor electrolitice (în special hipokaliemia);
  • Monitorizarea funcțiilor vitale – tensiune arterială, frecvență cardiacă, diureză, saturația de oxigen;
  • Analgezice și antitermice, cu prudență pentru a nu masca evoluția simptomelor;
  • În caz de sepsis sever: tratament intensiv cu suport vasopresor, oxigenoterapie și, dacă este necesar, ventilație mecanică.

b. Terapia antibiotică

  • Se administrează imediat după recoltarea probelor pentru cultură, fără a aștepta rezultatele;
  • Se folosesc antibiotice cu spectru larg, active împotriva germenilor Gram-negativi, Gram-pozitivi și anaerobi (de exemplu, combinații de cefalosporine de generația a III-a, metronidazol, carbapeneme sau piperacilină-tazobactam);
  • După identificarea agentului patogen, tratamentul se ajustează conform antibiogramei;
  • Durata terapiei: de obicei 7–14 zile, în funcție de evoluție și răspunsul clinic.

Tratamentul chirurgical

Intervenția chirurgicală este, în majoritatea cazurilor, indispensabilă pentru îndepărtarea sursei de infecție și decontaminarea cavității peritoneale.

a. Obiective:

  • Eliminarea focarului cauzal (de exemplu, apendicectomie, sutura unei perforații gastrice sau intestinale, colecistectomie etc.);
  • Decontaminarea cavității peritoneale prin lavaj abundent cu soluții antiseptice sau saline;
  • Drenajul peritoneal pentru evacuarea secrețiilor și prevenirea recidivei infecției.

b. Tehnici:

  • Laparotomie clasică – în peritonitele difuze sau în stările septice severe, oferind acces complet la cavitatea abdominală;
  • Laparoscopie – în cazurile localizate sau pentru diagnostic și tratament minim invaziv, având avantajele unei recuperări mai rapide și ale unei morbidități postoperatorii reduse.

c. În peritonita terțiară:

  • Se pot efectua lavaje peritoneale repetate sau reintervenții chirurgicale pentru drenajul abceselor reziduale.

Tratament specific al formelor particulare

  • Peritonita primară (spontană): tratament predominant medical, bazat pe antibioterapie și gestionarea bolii de fond (ex. ciroză cu ascită);
  • Peritonita secundară: necesită intervenție chirurgicală urgentă;
  • Peritonita la pacientul dializat peritoneal: îndepărtarea temporară a cateterului și antibioterapie intraperitoneală.

Îngrijire postoperatorie și monitorizare

  • Monitorizarea continuă a semnelor vitale, a diurezei și a markerilor inflamatori;
  • Controlul drenajului peritoneal;
  • Corectarea dezechilibrelor nutriționale prin nutriție parenterală sau enterală;
  • Profilaxia complicațiilor postoperatorii (infecții, aderențe, ocluzii).

Peritonita – Prevenție

Prevenția peritonitei se bazează pe evitarea factorilor de risc, diagnosticarea precoce a bolilor abdominale și respectarea măsurilor de igienă și asepsie în timpul procedurilor medicale. Deoarece peritonita este adesea o complicație a altor afecțiuni intraabdominale, prevenția implică atât măsuri generale, cât și strategii specifice pentru anumite forme ale bolii.

Prevenția peritonitei secundare

Peritonita secundară, cea mai frecventă formă, apare în urma perforării unui organ abdominal sau a unei infecții viscerale netratate.

Măsuri principale:

  • Diagnosticul precoce și tratamentul prompt al afecțiunilor care pot duce la perforație:
    • apendicită acută;
    • ulcer gastroduodenal;
    • colecistită;
    • diverticulită;
    • boală inflamatorie intestinală.
  • Evitarea automedicației cu antiinflamatoare nesteroidiene sau corticosteroizi, care pot masca simptomele și favoriza perforațiile digestive.
  • Intervenția chirurgicală rapidă în cazurile confirmate de perforație sau ischemie intestinală.
  • Îngrijirea corespunzătoare a plăgilor postoperatorii pentru prevenirea infecțiilor abdominale secundare.

Prevenția peritonitei primare (spontane)

Această formă apare mai ales la pacienți cu ciroză hepatică și ascită, fiind determinată de translocarea bacteriilor din intestin în lichidul peritoneal.

Măsuri preventive:

  • Tratamentul adecvat al cirozei și menținerea controlului ascitei prin diuretice și regim hiposodat.
  • Profilaxie antibiotică selectivă (de exemplu, norfloxacină sau ciprofloxacină) la pacienții cu risc crescut.
  • Monitorizarea periodică a lichidului ascitic prin paracenteză diagnostică la pacienții cu febră sau dureri abdominale.
  • Igienă riguroasă și evitarea contaminării în timpul puncțiilor sau manipulărilor abdominale.

Prevenția peritonitei la pacienții aflați în dializă peritoneală

Acești pacienți prezintă un risc crescut de infecție prin contaminarea cateterului.

Recomandări:

  • Asepsie strictă la manipularea echipamentului și schimbarea lichidului de dializă.
  • Instruirea pacientului și a personalului medical privind efectuarea corectă a tehnicii de dializă.
  • Verificarea zilnică a punctului de inserție a cateterului și îngrijirea locală adecvată.
  • Înlocuirea cateterului în caz de infecție repetată sau persistentă.

Prevenția generală postoperatorie

  • Respectarea tehnicilor chirurgicale aseptice.
  • Profilaxia antibiotică perioperatorie în intervențiile cu risc crescut (chirurgie digestivă, ginecologică, urologică).
  • Drenaj adecvat al cavității peritoneale pentru prevenirea colecțiilor postoperatorii.
  • Monitorizarea atentă postchirurgicală pentru depistarea precoce a semnelor de infecție.

Educația sanitară și supravegherea medicală

  • Informarea pacienților cu boli cronice (ciroză, insuficiență renală, boli inflamatorii intestinale) despre semnele de alarmă ale unei posibile peritonite.
  • Prezentarea imediată la medic în caz de dureri abdominale acute, febră sau tulburări digestive inexplicabile.
  • Promovarea unui stil de viață echilibrat, cu alimentație corectă, hidratare adecvată și evitarea consumului excesiv de alcool.

Întrebări frecvente despre peritonită

Peritonita poate fi confundată cu alte afecțiuni abdominale?

Da, peritonita poate fi confundată cu alte afecțiuni abdominale acute, precum pancreatită acută, ocluzie intestinală, colică biliară sau renală, gastroenterită, boală inflamatorie intestinală sau perforație de ulcer, deoarece simptomele — durere abdominală, greață, vărsături și febră — se suprapun frecvent.

Cât de repede evoluează peritonita netratată?

Peritonita netratată evoluează rapid, de obicei în câteva ore până la 1–2 zile, ducând la sepsis, șoc septic și insuficiență multiplă de organ, punând viața pacientului în pericol.

Cât timp durează recuperarea după operația de peritonită?

Recuperarea după operația de peritonită durează, în general, 2–6 săptămâni, în funcție de severitatea infecției, starea generală a pacientului și eventualele complicații postoperatorii.

Peritonita poate reveni după tratament?

Da, peritonita poate recidiva, mai ales în cazurile de peritonită terțiară, drenaj incomplet, focare septice persistente sau la pacienții imunocompromiși.

Se poate trata peritonita doar cu antibiotice?

În general, peritonita nu poate fi tratată doar cu antibiotice, deoarece este necesară și îndepărtarea sau controlul sursei de infecție prin intervenție chirurgicală sau drenaj.

Este peritonita o urgență medicală?

Da, peritonita este o urgență medico-chirurgicală, deoarece poate progresa rapid la sepsis și insuficiență multiplă de organ, punând viața pacientului în pericol.

Cât timp trebuie să stai în spital dacă ai peritonită?

Durata spitalizării în cazul peritonitei variază în funcție de severitatea bolii, tipul intervenției chirurgicale și evoluția postoperatorie, de obicei fiind între 7 și 14 zile, iar în cazurile cu complicații sau sepsis sever poate fi mai lungă.