f95 Piersica, IgE specific

Informaţii generale:  f95 Piersica, IgE specific

În 1968 două grupuri de cercetători din SUA şi Suedia au anunţat descoperirea unei noi imunoglobuline care a fost denumită IgE. Imunoglobulinele E se găsesc în principal în secreţiile mucoase de la nivelul tractului gastrointestinal şi respirator, în ser fiind prezente în concentraţii foarte mici. Creşteri ale nivelului IgE sunt înregistrate în afecţiuni alergice, boli parazitare, boala Hodgkin, mielom multiplu de tip IgE.

Manifestările clinice majore ale afecţiunilor alergice IgE mediate sunt anafilaxia, astmul, rinita alergică, dermatita atopică, alergia alimentară, alergia la înţepături de insecte, alergia la latex.

Aceste tipuri de alergie sunt răspândite ubicuitar, iar prevalenţa lor este în continuă creştere¹.

Apariţia bolilor sau sindroamelor alergice solicită intervenţia, pe de o parte a subiecţilor “predispuşi” (“atopici” în general), iar pe de altă parte a unor factori de mediu extern – aproape totdeauna – denumiţi alergeni^1;4;7.

Atopia se referă la tendinţa moştenită de a produce continuu anticorpi de tip IgE faţă de mai mulţi alergeni obişnuiţi din mediu (ingeraţi sau inhalaţi). Astfel definiţia atopiei este limitată la o condiţie cu trăsături imunologice şi clinice specifice, care afectează însă un procent semnificativ din populaţia generală (estimat ca fiind 10-30% în ţările dezvoltate).

Etiologia atopiei nu este cunoscută. Studiile epidemiologice, familiale, pe gemeni monozigoţi, precum şi cele pe modele animale indică faptul că factorii genetici sunt implicaţi în atopie, atât în reglarea producerii de IgE totale cât şi în producerea de IgE faţă de epitopi specifici. Cu toate acestea, nu s-a stabilit încă o bază genetică pentru variatele manifestări ale atopiei¹.

Termenul “alergeni” include antigenele care provoacă simptome alergice: induc sinteza IgE la anumite persoane, se leagă specific de aceste molecule IgE ataşate de suprafaţa celulelor şi declanşează reacţia alergică⁷.

Din punct de vedere al structurii chimice alergenii sunt în majoritatea cazurilor proteine cu greutatea moleculară cuprinsă între 5000 şi 100 000 Da. Cu toate acestea, date recente sugerează că structura glican a unei glicoproteine poate fi de asemenea alergenică. Aproximativ 20% dintre din pacienţii alergici pot produce anticorpi faţă de miezul glican al alergenilor cu potenţial de reactivitate încrucişată.

Alergenii se găsesc de obicei sub formă de amestecuri de (glico)proteine; sursele cele mai complexe sunt polenurile, fungii şi acarienii, iar cele mai simple epiteliile şi urina de animale, precum şi alergenii profesionali. Numărul de proteine potenţial alergene dintr-o sursă este foarte variabil, iar persoanele sensibilizate recunosc de obicei mai multe proteine alergene. Acei alergeni proveniţi dintr-o anumită sursă care sunt recunoscuţi de mai mult de jumătate dintre persoanele alergice sunt denumiţi ”majori”, în timp ce aceia care prezintă relevanţă doar în cazuri individuale sunt consideraţi ”minori”.

Se crede că imunogenicitatea alergenilor depinde de factori cum ar fi dimensiunile moleculei, cantitatea şi durata expunerii, însă date mai recente atribuie un rol la fel de important evenimentelor inflamatorii care se produc în vecinătatea depunerii alergenilor.

O parte din alergenii cu relevanţă clinică posedă activitate proteazică care facilitează procesul de sensibilizare prin creşterea permeabilităţii epiteliale sau stimularea eliberării citokinelor proinflamatorii.

Anumite proteine ale gazdei pot fi uneori alergenice (autoalergeni), asociate în special cu dermatita atopică. Majoritatea acestor alergeni pare să aibă origine intracelulară; un exemplu il constituie antigenul specific prostatei care joacă rol în sensibilizarea persoanelor de sex feminin faţă de lichidul seminal.

În conformitate cu recomandările internaţionale numele fiecărui alergen include primele 3-4 litere ale genului sursei de provenienţă, la care se adaugă 1-2 litere ale numelui speciei şi un număr reprezentat cu cifre arabe care reflectă, fie ordinea în care a fost izolat alergenul, fie importanţa sa clinică, fie ambele. De exemplu, alergenii de tip cistein-protează care provin de la acarieni prezenţi în praful de casă cum ar fi Dermatophagoides pteronyssinus, D. farinae, Euroglyphus maynei şi Blomia tropicalis sunt denumiţi astfel: Der p 1, Der f 1, Eur m 1 şi Blo t 1².

Alergenii alimentari

Se apreciază că incidenţa alergiilor alimentare la copilul mic este în proporţie de 0.5-6%.

Trebuie diferenţiate alergiile alimentare propriu-zise de hipersensibilizările non-alergice care sunt de asemenea frecvente. De aceea este importantă cercetarea IgE specifice faţă de alergeni alimentari.

Principalele alimente alergizante sunt: laptele de vacă, ouăle de pasăre, peştele, apoi carnea, nucile, fragii, căpşunile, soia, arahidele, midii, scoici, crustacei, legume, fructe şi sucuri de fructe.

Destul de frecvent alergenii alimentari dau reacţii încrucişate:

• cu alte alimente din aceeaşi familie (ex.: grâul cu secară sau nucile cu alunele);
• cu alte categorii de alergeni alimentari: frecventa asociere a alergiei la unele fructe (măr, alune) şi unele legume (ţelină şi morcov);
• cu alţi alergeni (polenuri); de exemplu, polenul de mesteacăn reacţionează cu alunele sau murele şi cu ţelina crudă. Astfel, ingestia de alune la un pacient cu rinită alergică la polen de mesteacăn poate declanşa un puseu de prurit faringian, insoţit de salve de strănuturi şi rinoree.

Pe primul loc la noi în ţară se află sensibilizarea la laptele de vacă, urmată de sensibilizarea la alergenii din ou^4;5.

Laptele de vacă conţine 3 alergeni, alergenul major fiind beta-lactoglobulina (Bos d 5), celelalte două fiind alfa-lactalbumina (Bos d 4) şi cazeina (Bos d 8). Alergenul major produce sindroame clinice la copilul mic, dar nu şi la adult.

Alergenii majori din ou sunt ovalbumina (Gal d 2), conalbumina (Gal d 3) şi ovomucoidul (Gal d 1), care sunt conţinuţi în albuşul de ou şi care sunt sensibilizanţi atât pentru copil, cât şi pentru adult.

Peştele conţine fracţiuni alergizante extrem de numeroase, majoritatea fiind termolabile. Alergenul M provenit de la cod a fost primul alergen izolat ca fracţiune pură. Pacienţii cu alergie la peşte prezintă adesea simptome dramatice, cum ar fi crize severe de astm sau reacţii anafilactice. Reacţiile sistemice sunt induse adesea nu numai de ingestia de peşte ci şi de inhalarea aburilor care rezultă din prelucrarea termică a acestuia.

Fructele de mare sunt considerate de asemenea alimente cu potenţial alergenic ridicat, capabile să determine reacţii anafilactice severe.

Alergenii majori proveniţi de la peşte sunt reprezentaţi de parvalbumine (ex. Gal c 1), iar cei derivaţi din crustacee şi moluşte (crevete, crab şi melci) includ tropomiozine (Pen a 1, Met e 1, Cha f 1) şi arginin-kinaze asociate actinei^2;4;5.

Carnea, în special cea de porc, conţine proteine alergenice, inclusiv gelatina, care dau frecvent reacţii alergice.

Glutenul, proteina elastică din grâu, secară şi orz, întâlnit în industria biscuiţilor, prăjiturilor şi pastelor, este implicat în principal în patogenia bolii celiace (afecţiune ereditară a sistemului imun, în care ingestia de gluten provoacă afectarea mucoasei intestinului subţire, având drept consecinţă malabsorbţia substanţelor nutritive).

Boala celiacă (denumită şi intoleranţa la gluten), cauzată de anticorpi IgA şi IgG faţă de gluten (gliadina) trebuie diferenţiată de alergia la proteinele din cereale (printre care se numără şi glutenul), care este mediată prin anticorpi IgE şi care se caracterizează clinic prin manifestări de tip imediat (cutanate, digestive sau respiratorii).

Legumele şi fructele prezintă importanţă în alergiile alimentare la copii mari şi adulţi. Sunt implicate în special în sindromul alergiei orale – o reacţie imunologică la anumite proteine din fructe, legume şi nuci care se dezvoltă la unele persoane cu alergie la polenuri. Simptomele pot rămâne cantonate la nivelul cavităţii bucale (prurit, înţepături, senzaţie de contracţie a mucoasei jugale, gingivale, palatine şi labiale, însoţite de micropapule şi vezicule) sau se pot extinde atât la tegumentele periorale şi ale feţei, cât şi la nivelul altor organe: tract respirator superior sau inferior, conjunctivă, tract digestiv.

In cazuri rare se poate instala chiar şoc anafilactic. Este important de menţionat că reacţiile alergice apar în majoritatea cazurilor la ingestia de legume şi fructe crude; prelucrarea termică sau conservarea acestora elimină de obicei manifestările. Antigenele alimentare implicate posedă epitopi prezenţi în profiline, comuni cu cei ai unor specii de polen (arbori, graminee, herbacee), astfel că manifestările clinice, deşi pot apărea ori de câte ori sunt consumate alimentele respective, sunt mult agravate în cursul sezonului polinic.

Dintre reprezentanţii fructelor distingem:

• fructele familiei Rosaceae: mere, caise, piersici, pere, căpşuni. Alergia la mereeste de obicei asociată cu cea la polenul de mesteacăn datorită similitudinii alergenilor; clinic predomină manifestările oro-faringiene. Mai pot apărea rinita, astm, edem laringian şi tulburări gastrointestinale. Piersicile pot induce atât manifestări orale cât şi reacţii sistemice: urticarie, astm şi chiar şoc anafilactic. Căpşunile constituie o cauză obişnuită de alergie la copii. Printre manifestările clinice se numără: tulburări gastrointestinale, dermatita atopică, astm, rinită şi sindromul alergiei orale.
• fructele din familia Betulaceae includ în special alunele de pădure,care au în componenţa lor profiline ce reacţionează încrucişat cu polenul de mesteacăn. Produc de regulă sindrom alergic oral, dar sunt posibile şi reacţii anafilactice severe.
• fructele din familia Cucurbitaceae: pepene galben, pepene verde, dovleac. Pepenele galbeninduce simptome la persoanele sensibilizate, în special la cei cu alergie la latex (sindromul latex-fructe). Sindromul alergiei orale reprezintă cea mai obişnuită manifestare, dar pot apărea şi urticarie, tulburări gastrointestinale, dermatită, angioedem şi anafilaxie.
• kiwi (familia Actinidiaceae) este implicat în special în producerea sindromului alergiei orale; se asociază adesea cu sensibilizarea faţă de mere şi alune. Aproximativ 17% dintre pacienţii cu alergie la latex prezintă sensibilizare faţă de kiwi.
• portocalele (familia Rutaceae) consumate ca atare sau sub formă de sucuri proaspete induc frecvent manifestări clinice la persoanele sensibilizate: tulburări gastrointestinale, angioedem, urticarie, rinită, brohospasm, sindromul alergiei orale, anafilaxie.
• bananele (familia Musaceae) conţin alergeni termostabili ce determină manifestări alergice ca sindromul alergiei orale şi rino-conjunctivită, prin sensibilizare încrucişată cu polenul de ambrozie. In plus există alergie încrucişată între banane şi latex, deci personalul sanitar poate prezenta manifestări anafilactice severe sau simple urticarii de contact, induse de manipularea mănuşilor chirurgicale, dar pregătite de sensibilizarea realizată pe cale orală prin consumul de banane.
• ananasul (familia Bromeliaceae) poate determina la persoanele sensibilizate astm, rinită, tulburări gastrointestinale, uneori angioedem sau chiar şoc anafilactic. Studiile au confirmat implicarea sa în sindromul latex-fructe.

Dintre legumele implicate în reacţii alergice menţionăm:

• legumele familiei Apiaceae: ţelina şi morcovul. Telina poate determina atât manifestări oro-faringiene cât şi reacţii generalizate: urticarie, astm bronsic sau şoc anafilactic. Panalergenul profilina este responsabil de alergia încrucişată cu polenul de mesteacan şi pelin. Morcovul prezintă acelaşi spectru de reacţii ca şi ţelina, dar cu o amplitudine mult mai redusă.
• legumele familiei Solanaceae: cartofii şi roşiile. Cartofulconţine alergene volatile capabile să inducă manifestări extradigestive de rino-conjunctivită şi astm. Este implicat de asemenea în sindromul alergiei orale, prezentand reacţie încrucişată cu polenul de mesteacăn. Manifestările alergice determinate de roşii includ: urticarie-angioedem, dermatită, sindromul alergiei orale, astm, rinită şi tulburări gastrointestinale. Prezintă alergie încrucişată cu diverse tipuri de polenuri.
• ceapa (familia Alliaceae) induce manifestări de alergie alimentară, astm şi rino-conjunctivită la persoanele sensibilizate. De asemenea, au fost descrise cazuri de anafilaxie indusă de efort după ingestia de ceapă.

O atenţie specială trebuie acordată arahidelor (familia Fabaceae – arahidele aparţin legumelor, spre deosebire de nuci şi alune de pădure ) care se numără printre alimentele cele mai alergizante. Arahidele intră în compoziţia unor prăjituri, ciocolate, îngheţate şi băuturi, fiind consumate însă, cel mai frecvent, sub forma lor integrală.

Cei doi alergeni majori sunt termostabili şi rezistenţi la acţiunea enzimelor digestive. Declanşează reacţii alergice digestive şi extradigestive (astm, rinită, urticarie şi eczeme), precum şi şoc anafilactic. Instalarea manifestărilor clinice se produce rapid (în câteva minute), iar alergenii pot acţiona şi pe cale inhalatorie (miezul arahidelor). Prezintă reacţii alergice încrucişate cu polenul unor graminee (floarea-soarelui)^4;5.

Alergenii majori derivaţi din arahide sunt: proteina majoră de stocare – vicilina (Ara h 1), conglutina (Ara h 2) şi aglutininele. Alergenii minori sunt reprezentaţi de profiline (Ara  h 5), glicinine (Ara h 4, 5) şi proteine similare conglutinelor (Ara h 6, 7)².

Alergia la cacao a fost descrisă în special la personalul care lucrează în cofetării; clinic se poate manifesta ca rinita alergică sau astm bronşic.

Piperul negru constituie unul din condimentele cu cea mai largă utilizare. La persoanele sensibilizate poate induce manifestări clinice de severitate variabilă, de la prurit până la anafilaxie. Poate prezenta reacţie încrucişată cu unele legume şi polenuri, fiind implicat în apariţia sindromului pelin-ţelină-condimente

Recomandări pentru determinara IgE alergen-specifice

În concluzie, determinarea de IgE alergen-specifice este utilă şi poate fi recomandată în următoarele situaţii clinice:

•  evaluarea copiilor cu istoric familial pozitiv de afecţiuni alergice şi semne precoce de boala;
• evaluarea copiilor şi adulţilor suspectaţi de afecţiuni alergice respiratorii pentru stabilirea diagnosticului şi definirea specificităţii sensibilizării faţă de polenuri, praf, antigene fungice şi alimente;
• confirmarea hipersensibilităţii la alimente în cazul pacienţilor cu reacţii anafilactice, angioedem, astm sau dermatită;
• evaluarea sensibilizării faţă de veninurile de insecte în special în situaţiile în care testele cutanate au dat rezultate echivoce;
• confirmarea sensibilizării la penicilină în cazul pacienţilor cu antecedente recente de reacţii anafilactice;
• confirmarea prezenţei de anticorpi IgE faţă de alergeni profesionali cum ar fi latexul.

Testarea IgE specifice nu este utilă pentru evaluarea efectelor imunoterapiei şi nici pentru excluderea sensibiliăarii anafilactice la veninuri de insecte în cazul pacienţilor trataţi³.

Pregătire pacient – à jeun (pe nemâncate) sau postprandial (după mese)⁵.

Specimen recoltat -sânge venos.

Recipient de recoltare – vacutainer fără anticoagulant cu/ fără gel separator.

Prelucrare necesară după recoltare – se separă serul prin centrifugare.

Volum probă – minim 0.5 mL ser.

Stabilitate probă – serul separat este stabil 7 zile la 2-8°C; 6 luni la -20°C.

Cauze de respingerea a probei: specimen intens hemolizat sau care nu a fost păstrat în condiții optime.

Metoda – FEIA.

Valori de referință f95 Piersica, IgE specific:

< 0.35 kU/l Clasa 0.

0.35 – 0.70 kU/L, Clasa 1.

0.71 -3.50 kU/L, Clasa 2.

3.51-17.5 kU/L, Clasa 3.

17.51 – 50 kU/L, Clasa 4.

50.01-100 kU/L, Clasa 5.

100 kU/L, Clasa 6.

Bibliografie

1. Francesco Dati & Erwin Metzmann. Allergic diseases. In Proteins Laboratory Testing and Clinical Use, Media Print Taunusdruck GmbH, Frankfurt am Main; 2005, 192-193.
2. Geoffrey A Stewart, Jihui Zhang, Clive Robinson. The Structure and Function of Allergens. In Middleton’s Allergy, Seventh Edition., Mosby Elsevier, 2009, 569-607.
3. Henry A. Homburger. Allergic Disease. In Henry’s Clinical Diagnosis and Management by Laboratory Methods, Saunders-Elsevier, 21st Edition, 967-970.
4. Ion Gr. Popescu. Alergenii. În Alergologie – Fiziopatologie, diagnostic, tratament, editura All, 1998, 35-86.
5. Laborator Synevo. Referinţele specifice tehnologiei de lucru utilizate 2010. Ref Type: Catalog.
6. Robert G. Hamilton. Assessment of Human Allergic Diseases. In Clinical Immunology. Principles and Practice, Mosby, Elsevier, Third Edition, 2008, 1476.
7. S.G.O. Johansson, et al. A Revised Nomenclature for Allergy: An EAACI Position Statement from the EEACI Nomenclature Task Force. In European Journal of Allergy and Clinical Immunology, sept. 2001, 56: 813-824.
8. Solensky R, Mendelson LM. Systemic reactions to antibiotics. Immunol Allergy Clin North Am. 2001; 21:679-697.